miercuri, 29 iulie 2009

Paracelsus - Magie şi vrăjitorie de Franz Hartmann


În măsura în care o artă sau o ştiinţă este pierdută sau uitată, însuşi numele ei va fi greşit înţeles, greşit aplicat şi, în cele din urmă, dat uitării. În măsura în care oamenii încep să-şi piardă spiritualitatea şi să se afunde tot mai mult în materialism, ei nu vor mai fi capabili să înţeleagă puterea spiritului. Există multe persoane care neagă existenţa spiritului, sau a oricărui alt lucru ce depăşeşte puterea de percepţie a simţurilor lor fizice.
Un exemplu de deformare a sensului unor cuvinte se referă la cel dat în prezent cuvântului „magie”. Adevărata semnificaţie a acestui cuvânt este cunoaştere spirituală sau înţelepciune, în contradicţie cu filozofia speculativă sau cu opiniile ştiinţifice atât de schimbătoare. Oamenii obişnuiţi au început să creadă că termenul „magie” n-ar desemna altceva decât un spectacol de prestidigitaţie, sau poate invocarea diavolului şi colaborarea cu el, sau colaborarea cu spiritele celor morţi.
Magia autentică este cea mai însemnată ştiinţă dintre toate ştiinţele naturale, fiindcă ea cuprinde cunoştinţe atât despre natura vizibilă cât şi despre cea invizibilă. Ea nu e doar o ştiinţă, ci şi o artă, deoarece ea nu poate fi învăţată doar din cărţi, ci trebuie să fie completată cu o experienţă practică.
Ca să dobândeşti acea experienţă, înseamnă să devii înţelept, înseamnă să cunoşti adevărata natură a elementelor vizibile şi invizibile ce alcătuiesc Macro-cosmul şi Microcosmul, şi să posezi arta de a dirija şi folosi puterile invizibile ale Naturii. Paracelsus spune:
„Magia şi vrăjitoria sunt două lucruri cu totul diferite şi între ele există o foarte mare diferenţă, ca aceea dintre lumină şi întuneric, dintre alb şi negru. Magia este înţelepciunea cea mai înaltă şi cunoaşterea puterilor supranaturale. Cunoaşterea lucrurilor spirituale nu poate fi căpătată doar raţionând logic asupra aparenţelor exterioare din planul fizic; ea poate fi însuşită prin acordarea unei mai mari atenţii aspectului spiritual al lucrurilor, de către cei capabili să simtă şi să vadă lucrurile proprii spiritului. Ar fi bine ca toţi preoţii, care sunt consideraţi ghizi spirituali, să cunoască mai mult despre lucrurile spirituale şi să dobândească o oarecare experienţă practică în domeniul înţelepciunii divine, în loc să repete pur şi simplu ceea ce au citit. Christos, profeţii şi apostolii căpătaseră puteri magice, nu atât prin învăţătură, cât mai ales prin sfinţenia lor. Ei puteau să vindece boli prin punerea mâinilor şi să facă multe alte lucruri minunate, dar naturale. Preoţii vorbesc foarte mult despre asemenea lucruri, dar unde este preotul zilelor noastre care poate să săvârşească lucruri asemenea Lui? A fost spus de către Christos, că adevăraţii lui urmaşi vor face aceleaşi lucruri ca şi El, şi chiar mai mari, dar ar fi greu să găsim în prezent un preot care să poată înfăptui ce a făcut Christos. Dar dacă vine un om care, deşi nu este învestit preot, vindecă boala prin puterea lui Christos şi lucrează prin El, acela va fi considerat un vrăjitor şi un copil al diavolului, care trebuie ars pe rug”.
Magia este ştiinţa care ne învaţă atât adevărata natură a omului interior, cât şi organizarea trupului său exterior. Cugetătorul superficial nu poate înţelege decât ceea ce poate percepe cu ajutorul simţurilor sale, dar omul interior posedă facultăţi perceptive care depăşesc însuşirile corpului său.
„Aflaţi că omul are capacitatea (latentă sau activă) de a prevedea evenimentele viitoare şi de a citi viitorul, atât din cărţile din trecut cât şi din cele din prezent. Omul posedă totodată o putere cu ajutorul căreia îşi poate vedea prietenii şi ceea ce se petrece în jurul lor, deşi aceştia se pot afla la mii de kilometri depărtare. Această artă este învăţată de la Gabalis.
Ea este o putere ce devine activă mai ales în vise, şi ceea ce este văzut în astfel de vise este reflexia luminii înţelepciunii şi profeţiei din om. Dacă un om nu ştie nimic despre aceste lucruri câtă vreme este treaz, cauza ignoranţei lui constă în faptul că nu ştie cum să descopere în el însuşi puterile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, şi cu ajutorul cărora poate să ajungă la întreaga înţelepciune, Raţiune şi Cunoaştere cu privire la tot ce există”.
Ignoranţa, în viziunea lui Paracelsus, este cauza imperfecţiunii:
„Oamenii nu se cunosc pe ei înşişi şi, prin urmare, nu înţeleg lucrurile care există în lumea lor interioară. Fiecare om posedă în el însuşi esenţa lui Dumnezeu şi toată înţelepciunea şi puterea lumii (în stare germinală). El posedă un fel de cunoaştere, la fel ca a altuia, şi cine nu reuşeşte s-o găsească pe aceea care se află în el, nu poate într-adevăr să spună că nu o are, ci doar că nu a fost în stare s-o caute”.
...

marți, 14 iulie 2009

BĂRBATUL ŞI FEMEIA,de Victor Hugo

Bărbatul este cea mai înaltă creatură.
Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron; pentru femeie un altar.
Tronul exaltă; altarul sanctifică.
Bărbatul este creierul.
Femeia este inima.
Creierul fabrică Lumina; inima produce Dragostea.
Lumina fecundează; Dragostea învie.
Bărbatul este puternic prin raţiune.
Femeia este invincibilă prin lacrimi.
Raţiunea convinge; lacrimile emoţionează.
Bărbatul este capabil de toate eroismele.
Femeia, de toate martiriile.
Eroismul înnobilează; martiriul este sublim.
Bărbatul are supremaţia.
Femeia, preferinţa.
Supremaţia înseamnă forţă; preferinţa reprezintă dreptul.
Bărbatul este un geniu.
Femeia un înger.
Geniul este incomensurabil; îngerul este de nedefinit.
Aspiraţia bărbatului este gloria supremă.
Aspiraţia femeii este extrema virtute.
Gloria face tot ceea ce este mare; virtutea face tot ce este divin.
Bărbatul este un cod.
Femeia o evanghelie.
Codul corectează; evanghelia perfecţionează.
Bărbatul gândeşte.
Femeia visează.
A gândi este a avea în craniu o larvă; a visa este a avea pe frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean.
Femeia un lac.
Oceanul are perla care împodobeşte; lacul, poezia care luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară.
Femeia este o privighetoare care cântă.
A zbura este a domina spaţiul.
A cânta este o cuceri sufletul.
Bărbatul este un Templu.
Femeia este un Sanctuar.
În faţa templului ne descoperim; în faţa Sanctuarului îngenunchiem.
În fine: bărbatul este aşezat unde se termină pământul.
Femeia, unde începe cerul.
Aceste fraze sublime ale Marelui Iniţiat Umanist Victor Hugo te invită să trăieşti pe Drumul Căsătoriei Perfecte.Binecuvântată fie Dragostea. Binecuvântate fie fiinţele care se adoră.

luni, 13 iulie 2009

CELE PATRU LEGĂMINTE

PRIMUL LEGĂMÂNT:FII IMPECABIL CU CUVINTELE TALE.
AL DOILEA LEGĂMÂNT:NU CONSIDERA NIMIC CA FIIND UN AFRONT PERSONAL.
AL TREILEA LEGĂMÂNT:NU FĂ DOAR PRESUPUNERI.
AL PATRULEA LEGĂMÂNT:ÎNTOTDEAUNA FĂ TOT CEEA CE POŢI MAI BINE.

duminică, 12 iulie 2009

ARTA TRANSFORMĂRII , VISUL CELE DE-A DOUA ATENŢII

Am învăţat că visul pe care-l trăiţi este rezultatul unui vis exterior ce vă captează atenţia şi vă hrăneşte toate credinţele. Procesul de domesticire poate fi numit visul primei atenţii, deoarece este vorba de modul în care atenţia ne-a fost folosită pentru prima dată pentru a crea acest prim vis din viaţa voastră.
O modalitate de a vă schimba credinţele este de a vă focaliza atenţia asupra acestor convenţii şi credinţe, transformând legămintele făcute cu voi înşivă. Pentru a face aceasta vă folosiţi de atenţie pentru a doua oară; astfel creaţi visul celei de-a doua atenţii sau un nou vis.
Diferenţa este că nu mai sunteţi nevinovat. Când eraţi copii acest lucru nu era adevărat, nu aveaţi altă alternativă. Dar acum nu mai sunteţi un copil, acum depinde de voi ce credeţi sau ce nu credeţi. Puteţi alege să nu credeţi în nimic, dar asta vă include şi pe voi.
Primul pas este să devii conştient de ceaţa care este în mintea ta. Trebuie să devii conştient că visezi tot timpul. Doar cu această conştientizare ai posibilitatea de a-ţi transforma visul. Dacă eşti conştient că întreaga dramă a vieţii tale este rezultatul credinţelor tale, iar ceea ce crezi nu este real, atunci poţi începe să transformi ceva. Dar pentru a-ţi transforma credinţele trebuie să-ţi focalizezi atenţia asupra a ceea ce doreşti să transformi. Trebuie să ştii exact ce legăminte şi condiţionări vrei să transformi pentru a reuşi să o faci şi pentru a le putea transforma. Astfel încât următorul pas este de a deveni din ce în ce mai conştient de limitările tale, de fricile bazate pe credinţe şi care te fac nefericit. Poţi face un inventar al tuturor credinţelor tale, a tuturor legămintelor şi prin acest proces să începi transformarea. Toltecii numeau aceasta Arta Transformării şi stăpânirea acesteia necesită o mare măiestrie. Poţi atinge Măiestria transformării prin înlocuirea legămintelor bazate pe frică, legăminte ce-ţi produc suferinţă, şi asta doar prin reprogramarea minţii. O modalitate de a realiza aceasta este prin explorarea şi adoptarea unor credinţe alternative, ca de exemplu Cele Patru Legăminte.
Decizia de a adopta Cele Patru Legăminte este o declaraţie de război pentru a vă recâştiga libertatea de a vă elibera de parazit. Cele Patru Legăminte vă oferă posibilitatea de a pune capăt durerii emoţionale, ceea ce vă poate deschide uşa pentru a lăsa să pătrundă bucuria prin ea şi să începeţi un nou vis. Depinde de voi cum veţi explora posibilităţile visului vostru, dacă sunteţi interesat în mod real de aceasta. Cele Patru Legăminte au fost create pentru a vă ajuta în Arta Transformării, pentru a vă ajuta să depăşiţi limita legămintelor ce vă limitează, pentru a câştiga mai multă putere personală şi a deveni mai puternici. Cu cât veţi fi mai puternici, cu atât mai multe legăminte veţi putea rupe, până în momentul în care veţi pătrunde înţelesul lor profund.
A merge către înţelegerea profundă a acestor legăminte este ceea ce a fost numit a merge în deşert. Când mergi în deşert întâlneşti demonii faţă în faţă. După ce ieşi din deşert, toţi aceşti demoni devin îngeri.
Practicând cele patru legăminte noi, este un mare act de putere. A rupe vraja magiei negre din mintea voastră necesită o mare putere personală. De fiecare data când rupi unul dintre vechile legăminte, câştigi o putere suplimentară. Veţi putea începe prin ruperea unor condiţionări mai mici, mai puţin importante şi care necesită o putere mai mică. Odată ce toate aceste mici condiţionări sunt rupte, puterea voastră personală va creşte până când veţi ajunge în punctul în care în final îl veţi înfrunta pe marele demon din mintea voastră.
De exemplu, fetiţa mică căreia i s-a spus să nu cânte are acum 20 de ani şi ea tot nu cântă. O modalitate ca ea să-şi depăşească credinţa că vocea ei este urâtă, este de a spune: „Bine, voi cânta chiar dacă nu cânt atât de bine.” Apoi poate pretinde că o aplaudă cineva şi-i spune: „Oh! Ce frumos a fost.” Aceasta ar putea-o face să-şi depăşească condiţionarea cu puţin, doar cu foarte puţin, însă condiţionarea va fi tot acolo. Însă acum ea are puţin mai multă putere şi curaj pentru a încerca din nou şi din nou până când va rupe această condiţionare.
Aceasta este o modalitate de a ieşi din visul iadului. Dar fiecare condiţionare care vă face să suferiţi, pe care o depăşiţi va trebui să fie înlocuită cu un nou legământ care să vă facă fericiţi. Aceasta va împiedica vechile condiţionări să revină. Dacă veţi ocupa acelaşi spatiu cu un nou legământ, atunci vechea condiţionare va dispărea pentru totdeauna, iar în locul ei va fi un legământ nou de credinţă.
Există multe credinţe puternice în minte, credinţe ce pot face ca acest proces să fie fără speranţă, inutil. De aceea trebuie să procedezi uşor şi să ai răbdare cu tine pentru că acesta este un proces lent. De aceea trăieşti acum rezultatul a multor ani de domesticire într-o zi. Nu te poţi aştepta să rupi lanţurile domesticirii într-o zi. Ruperea condiţionărilor este foarte dificilă, deoarece noi suntem cei ce punem praful lumii (care este praful de pe voinţa noastră) în fiecare condiţionare pe care o avem.
Ne este necesară o putere mare pentru a transforma o condiţionare, pentru a ne dezlega de un legământ. Nu putem schimba un legământ cu mai puţină forţă decât forţa pe care am investit-o în acel legământ, deoarece punem putere în cuvinte (care este puterea voinţei noastre) şi în fiecare legământ pe care-l facem. Avem nevoie de aceeaşi cantitate de putere pentru a transforma un legământ. Nu putem să schimbăm un legământ cu mai puţină putere decât am folosit pentru a face acel legământ, iar aproape toată puterea noastră personală este investită în păstrarea legămintelor făcute cu noi înşine. De aceea, legămintele nostre sunt ca o puternică autodeterminare. Suntem condiţionaţi să fim ceea ce obişnuim să fim. Suntem condiţionaţi să fim geloşi, furioşi şi să ne fie milă de noi înşine. Suntem condiţionaţi de credinţele ce ne spun „Nu sunt suficient de bun, nu sunt suficient de inteligent. De ce să mai încerc? Ceilalţi oameni vor face asta deoarece o fac oricum mai bine decât mine!”
Toate aceste vechi legăminte care ne conduc visul vieţii sunt rezultatul faptului că le-am repetat la nesfârşit. De aceea, pentru a adopta Cele Patru Legăminte, aveţi nevoie de a pune în acţiune principiul repetării. Punerea în practică a noilor legăminte va face ca viaţa voastră să se îmbunătăţească simţitor. Repetiţia este cea care creează măiestria.

vineri, 10 iulie 2009

CALEA TOLTECĂ A LIBERTĂŢII , ÎNCĂLCAREA VECHILOR LEGĂMINTE


Toată lumea vorbeşte despre libertate. În toată lumea, diferiţi oameni, diferite rase, diferite ţări, se luptă pentru libertate. Dar ce este libertatea? În America se vorbeşte despre viaţa într-o ţară liberă. Dar suntem cu adevărat liberi? Suntem liberi să ne manifestăm cu adevărat personalitatea? Răspunsul este nu, nu suntem liberi. Adevărata libertate are de-a face cu spiritul uman–libertatea este de a te manifesta plenar.
Cine ne opreşte de a fi liberi? Blamăm guvernul, blamăm vremea, ne blamăm părinţii, blamăm religia, îl blamăm pe Dumnezeu. Cine ne opreşte de a fi liberi? Noi suntem cei care ne oprim. Ce înseamnă cu adevărat a fi liber? Uneori ne căsătorim şi spunem că ne pierdem libertatea, apoi divorţăm şi tot nu suntem liberi. Ce ne opreşte? De ce nu putem fi noi înşine?
Avem amintiri îndepărtate, despre perioada când obişnuiam să fim liberi şi ne iubeam starea de a fi liberi, dar am uitat ceea ce înseamnă cu adevărat libertatea.
Dacă vedem un copil de doi sau de trei ani, vom descoperi că suntem în faţa unei fiinţe umane libere. De ce este această fiinţă umană vie? Deoarece această fiinţă umană face exact ceea ce doreşte să facă. Fiinţa umană este complet sălbatică. La fel ca o floare, un copac sau un animal care nu a fost încă domesticit, este sălbatic! Şi dacă observăm fiinţele umane care au doi ani, descoperim că majoritatea lor au un zâmbet larg pe faţă şi se distrează. Ele explorează lumea. Lor nu le este frică să se joace. Le este frică atunci când se rănesc, când le este foame, când unele din nevoile lor nu sunt împlinite, dar nu le este teamă de trecut şi nici nu le pasă de viitor, trăiesc doar clipa prezentă.
Copiilor mici nu le este teamă să exprime ceea ce simt, sunt atât de iubitori încât dacă percep dragostea, ei se scufundă în dragoste. Lor nu le este deloc teamă să iubească. Aceasta este de fapt descrierea unei fiinţe umane normale. Copii fiind, nu ne este frică de viitor şi nici nu ne este ruşine cu trecutul. Tendinţele noastre umane sunt de a ne bucura de viaţă, de a ne juca, de a explora, de a fi fericiţi şi de a iubi.
Dar ce se petrece cu fiinţa umană care a devenit adultă? De ce este atât de diferită? De ce nu mai este sălbatică? Din punctul de vedere al Victimei putem spune că ni s-a petrecut ceva foarte trist, iar din punctul de vedere al luptătorului putem spune că tot ceea ce ni s-a petrecut este normal. Ceea ce ni s-a petrecut este faptul că am descoperit Codul de Legi, pe marele Judecător şi Victima ce ne guvernează viaţa. Nu mai suntem liberi deoarece Judecătorul, Victima şi sistemul de credinţe nu ne permit să ne manifestăm aşa cum suntem cu adevărat. Odată ce minţile noastre au fost programate cu tot acest gunoi, noi nu mai suntem fericiţi.
Acest lanţ se transmite de la o fiinţă umană la alta, de la o generaţie la alta, fiind perfect normal în societatea umană. Nu trebuie să-ţi acuzi părinţii pentru că te-au învăţat să fii la fel ca şi ei. Ce puteau să te înveţe dacă ei asta ştiau? Ei au făcut tot ceea ce au putut mai bine, iar dacă ei au avut o comportare abuzivă faţă de tine, aceasta a fost datorită educaţiei, fricilor şi propriilor lor credinţe. Ei nu au avut control asupra programărilor exterioare pe care le-au primit, astfel încât nu aveau cum să se comporte diferit.
Nu trebuie să-ţi acuzi părinţii sau pe altcineva care a avut faţă de tine o atitudine abuzivă, nici chiar pe tine. Dar este timpul să încetezi cu aceste abuzuri. Este timpul să te eliberezi de tirania Judecătorului prin schimbarea legămintelor tale. Este timpul să te eliberezi din rolul Victimei. Adevărata ta fiinţă este încă un copil care nu a crescut niciodată. Uneori acel copil iese la suprafaţă atunci când te distrezi sau te joci, când eşti fericit, când pictezi sau scrii poezii, cânţi la pian sau te exprimi cumva într-un mod oarecare. Acestea sunt cele mai fericite momente ale vieţii tale–în care realitatea iese la suprafaţă, când nu-ţi mai pasă despre trecut şi nu te îngrijorezi în legătură cu viitorul. Eşti exact ca un copil.
Dar există ceva care transformă toate aceastea, noi le numim responsabilităţi. Judecătorul spune: „Aşteaptă o secundă, eşti responsabil, ai multe lucruri de făcut, trebuie să munceşti, trebuie să mergi la şcoală, trebuie să câştigi bani pentru ca să trăieşti.” Toate aceste responsabilităţi îţi vin în minte. Faţa ta îşi schimbă expresia şi devine din nou serioasă. Dacă îi priveşti pe copii atunci când se joacă de-a adulţii, vei vedea că şi expresia de pe feţele lor se schimbă şi devine serioasă. „Să presupunem că eu sunt un avocat.” şi imediat expresia feţei schimbă; îi ia locul faţa de adult. Mergem la tribunal şi acesta este genul de mimică pe care-l vedem, iar aceasta ne reprezintă. Suntem încă copii, dar ne-am pierdut libertatea.
Libertatea pe care o căutăm este libertatea de a fi noi înşine, de a ne exprima liber. Dar dacă ne uităm la vieţile noastre vom vedea că în majoritatea timpului facem doar lucruri care să le placă altora, doar pentru a fi acceptaţi de ceilalţi, în loc să ne trăim viaţa şi să ne facem plăceri nouă înşine. Aceasta se petrece şi cu libertatea noastră. Şi vedem în societatea noastră şi în toate societăţile din lume, că dintr-o mie de oameni, 999 sunt complet domesticiţi.
Cel mai rău este că marea majoritate a noastră nu suntem conştienţi că nu suntem liberi. Este ceva înăuntrul nostru care ne şopteşte că nu suntem liberi, dar noi nu înţelegem despre ce este vorba şi de ce nu suntem liberi.
Problema cu cea mai mare parte a oamenilor este că ei îşi trăiesc vieţile şi nu descoperă niciodată că Judecătorul şi Victima le conduc mintea şi de aceea nu au nici o şansă de a fi liberi. Primul pas către libertatea personală este starea de conştiinţă. Este necesar să fim conştienţi de problemă pentru a o putea rezolva.
Conştientizarea este întotdeauna primul pas deoarece, dacă nu eşti conştient, atunci nu poţi transforma nimic. Dacă nu eşti conştient că mintea ta este plină de răni şi de otravă emoţională, nu poţi începe să cureţi şi să vindeci rănile şi vei continua să suferi.
Nu există nici o motivaţie pentru a suferi. Fiind conştient, te poţi revolta şi poţi spune „Este suficient!”. Poţi începe să cauţi o modalitate pentru a-ţi vindeca şi a-ţi transforma visul personal. Visul planetei este doar un vis. Nici măcar nu este real. Dacă intri în vis şi începi să-ţi provoci credinţele, vei descoperi că majoritatea credinţelor care te ghidează către o minte suferindă nici măcar nu sunt adevărate. Vei descoperi că ai suferit toţi aceşti ani din cauza unei drame care nici măcar nu este reală. De ce? Din cauză că sistemul de credinţe ce ţi-a fost sădit în minte se bazează pe minciuni.
De aceea, este important pentru tine să devii stăpânul visului tău propriu; de aceea, Toltecii au devenit Maeştrii ai Viselor. Viaţa ta este manifestarea visului tău; este o operă de artă. Poţi să-ţi schimbi viaţa oricând dacă nu-ţi mai place visul. Maeştrii visului crează o capodoperă de viaţă; ei controlează visul făcând alegeri. Totul are consecinţe şi un maestru al visului este conştient de consecinţe.
A fi Toltec este un mod de viaţă. Este modul de viaţă în care nu există conducător şi supus, în care ai propriul tău adevăr şi-ţi trăieşti propriul adevăr. Un Toltec devine înţelept, devine sălbatic şi devine liber din nou.
Există trei modalităţi prin care oamenii pot deveni Tolteci. Prima este de a fi Maestru al Conştiinţei. Aceasta înseamnă de a fi conştient de cine eşti cu adevărat, cu toate posibilităţile aferente. A doua este de a fi Maestru al Transformării–cum te transformi, cum să nu poţi fi domesticit. A treia este de a fi Maestru al Intenţiei. Intenţia este, din punctul de vedere al Toltecilor, acea parte a vieţii care face posibilă transformarea energiei; există doar o „fiinţă” vie care pare să deţină toată energia lumii sau ceea ce noi numim Dumnezeu. Intenţia este chiar viaţa, este iubirea necondiţionată. Maestrul Intenţiei este de aceea Maestrul Iubirii.
Când vorbim despre cărarea Toltecă către libertate, descoperim că ei au o întreagă gamă pentru a se elibera de domesticire, de a nu se lăsa domesticiţi. Ei compară Judecătorul, Victima şi sistemul de credinţe cu un parazit ce invadează mintea umană. Din punctul de vedere al Toltecilor, toate fiinţele ce s-au lăsat domesticite sunt bolnave, bolnavi deoarece există în ele un parazit ce le controlează mintea şi creierul. Hrana pentru parazit sunt emoţiile negative care vin din frică.
Dacă vom fi atenţi la descrierea parazitului, vom descoperi o fiinţă vie ce trăieşte în alte fiinţe, sugându-le energia, dar care nu le aduce nici o altă contribuţie folositoare, în schimb, mai mult, parazitul îşi răneşte gazda încetul cu încetul. Judecătorul, Victima şi sistemul de credinţe se potriveşte perfect descrierii anterioare. Împreună, ele cuprind fiinţa vie ce este compusă din energia psihică sau emoţională, iar această energie este vie. Bineînţeles că nu este o energie materială, dar nici emoţiile nu sunt o energie materială. Visele noastre, de asemenea, nu sunt o energie materială, dar ştim că ele există.
Una din funcţiile creierului nostru este de a transforma energia materială în energie emoţională. Creierul nostru este fabrica de emoţii şi ni s-a spus că principala funcţie a minţii noastre este de a visa. Toltecii cred că parazitul–Judecătorul, Victima şi sistemul de credinţe–deţine controlul asupra minţii noastre; ne controlează propriile noastre vise. Parazitul visează prin intermediul minţii voastre şi îşi trăieşte viaţa prin intermediul corpului vostru. El supravieţuieşte datorită emoţiilor ce provin din frică şi se hrăneşte din drame şi din suferinţe.
Libertatea pe care o căutăm înseamnă a ne folosi mintea şi corpul, de a ne trăi viaţa, în loc de a trăi viaţa unui sistem de credinţe. Când descoperim că mintea ne este controlată de către Judecător şi de către Victimă, iar „Eu-ul” nostru real este pus la colţ, atunci avem doar două posibilităţi de a alege. O alegere este de a continua să trăim în modul în care ne-am obişnuit, să-l îmbrăţişăm pe Judecător şi pe Victimă, să continuăm să trăim în visul planetei. O a doua şansă este de a face ceea ce făceam atunci când eram copii, atunci când părinţii încercau să ne domesticească. Putem să ne revoltăm şi să spunem „Nu!” Putem declara război împotriva parazitului, un război împotriva Judecătorului şi Victimei, un război pentru independenţă, un război pentru dreptul de a ne utiliza mintea şi creierul.
De aceea, în toate tradiţiile şamanice din America, din Canada până în Argentina, oamenii se numesc luptători, deoarece ei sunt în război împotriva paraziţilor. Acesta este adevăratul înţeles al luptătorului. Luptătorul este unul dintre cei care se revoltă împotriva invaziilor parazitului. Luptătorul se revoltă şi declară război.
Dar a fi un luptător nu înseamnă că întotdeauna câştigăm războiul; poate însemna că putem învinge sau pierde, dar când facem ceea ce putem mai bine, cel puţin avem şansa de a fi liberi din nou. Alegând acest drum, cel puţin înseamnă că avem demnitatea de a ne revolta şi suntem siguri că nu suntem nişte biete victime cu emoţiile noastre negative sau care reacţionăm la emoţiile otrăvitoare ale celorlalţi. Chiar dacă vom fi printre victimele inamicului nostru–parazitul–nu vom fi printre victimele care nu au reacţionat.
A fi un luptător ne oferă oportunitatea de a transcende visul planetei şi de a ne schimba visul personal într-un vis pe care-l numim paradis. La fel ca şi iadul, paradisul este un loc care există în interiorul minţii noastre. Este un loc de bucurie, un loc în care suntem fericiţi, în care suntem liberi să iubim şi să fim cei ce suntem cu adevărat. Putem atinge paradisul atât timp cât suntem în viaţă; nu trebuie să aşteptăm până murim. Dumnezeu este întotdeauna prezent, paradisul este peste tot, dar înainte de toate trebuie să avem ochi şi urechi pentru a vedea şi pentru a auzi acest adevăr. Trebuie să ne eliberăm de parazit.
Parazitul poate fi comparat cu un monstru cu o mie de capete. Fiecare cap al parazitului este una din fricile pe care le avem. Dacă dorim să fim liberi, va trebui să distrugem parazitul. O soluţie este de a ataca fiecare cap al parazitului, ceea ce înseamnă a ne înfrânge fiecare teamă, una câte una. Acesta este un proces lent, dar funcţionează. De fiecare dată când ne înfrângem teama suntem puţin mai liberi.
O a doua modalitate de abordare ar fi să încetăm să hrănim parazitul. Dacă nu-i mai oferim parazitului nici un fel de hrană, vom omorî parazitul prin înfometare. Pentru a face aceasta trebuie să ne controlăm emoţiile, trebuie să nu mai producem emoţii stârnite de frică. Este uşor de zis, dar foarte dificil de făcut, deoarece Judecătorul şi Victima ne controlează mintea.
O a treia soluţie este numită iniţierea în moarte. Iniţierea în moarte se regăseşte în mai multe tradiţii şi şcoli ezoterice din lume. O vom gasi în Egipt, India, Grecia şi America. Aceasta este moartea simbolică care omoară parazitul, fără a produce nici un rău corpului nostru fizic. Când „murim” simbolic, parazitul trebuie de asemenea să moară. Această soluţie este mai rapidă decât celelalte două soluţii, dar şi mai dificilă decât ele. Este necesar să avem un mare curaj pentru a întâmpina îngerul morţii. Trebuie să fim foarte puternici.
Să privim mai de aproape fiecare dintre aceste soluţii.

joi, 9 iulie 2009

Emanatiile Vulturului si oul luminos,Ioana Bursan


Credintele samanilor Vechiului Mexic, despre care ii vorbeste don Juan lui Carlos, se constituie din idei despre un univers format din energie. Nu numai ca omul are o dublura energetica, dar tot ceea ce ne inconjoara este energie, spirit, care ne da tâcoale mereu, dar la care numai vrajitorii stiu cum sa reactioneze. Fiind oameni ai cunoasterii, ei lupta pentru utilizarea aces­tora. Pentru ca, spune don Juan, suntem un sentiment, o constiinta ingradita in rutina vietii noastre. Ceea ce nu suntem invatati in societate este ca suntem formati din energii luminoase, intregul univers este lumina den­sa, structurata in benzi de emanatii, iar noi suntem un "simtamânt".

Ceea ce numim noi corpul nostru este, de fapt, un conglomerat de fibre luminoase care au constiinta. Corpul nostru, cu cele doua parti (cel din viata de zi cu zi si dublul) este structurat in functii corespun­zatoare celor doua parti, in ratiune si vointa. Ratiunea e legata de vorbire (adica doar de o descriere a lucrurilor), pe când vointa coordoneaza sentimentul, "visatul", "vede­rea". Aceste trei elemente ofera vrajitorului capacitatea de a observa ceea ce este acel "dincolo", plin de forte misterioase. Ratiu­nea si vorbirea isi au centrii in zona capului, centrul energetic al vointei se afla undeva sub ombilic, la jumatatea corpului; centrul sentimentului, sub stern, iar al visatului si al vederii, de o parte si de alta a sternului. Fiinta umana, arata don Juan, este lumi­noasa, impenetrabila si nemarginita, si dis­pune de un "inel" de cunoastere, nefolosit in mod normal, care este " vointa".

Vizionarii Vechiului Mexic au inteles ca trebuie sa se depaseasca in efortul de a gasi noi cai. Si, deoarece scopul vrajitorilor este invatarea artei de a cunoaste si manipula constiinta, primul pas in acest sens e a accepta ca lumea inconjuratoare nu este ceea ce pare a fi si ca "omul poseda infinite resurse interioare in stare latenta" (Castane­da, 1999, 23).

Don Juan spune ca singurul adevar pe care vrajitorii il iau in considerare este faptul ca ceea ce este cu adevarat in exterior este eternitatea, fluidul in continua miscare, o entitate infinita, denumita "Vulturul". Acesta, spune don Juan, "este cel care aduce constiinta" (Castane­da, 1999, 55) si el "de­vo­reaza constiinta imbogatita dupa ce fiin­tele renunta la ea o data cu moartea". Vulturul este puterea care guverneaza toate fiintele, forta indescriptibila, care genereaza o serie de benzi luminoase de energie, "emanatiile Vulturului". Omul este o fiinta luminoasa, intr-o lume luminoasa, si tot ceea ce simtim se reflecta in acele fibre energetice de constiinta de lumina.

In acest context, vrajitorul nu mai percepe evenimentele cronologic, iar lumea, si el insusi, nu mai sunt simple obiecte. Astfel, pentru un om al cunoasterii ca don Juan, viata isi este siesi suficienta, se explica de la sine si este completa. Având constiinta propriei luminozitati, luptatorul devine convins ca, intr-adevar, dublul, con­stiinta energetica viseaza persoana care suntem. Suntem, spune don Juan, constiinta, nu obiecte, iar omul nu are soliditate si este nelimitat in posibilitati: "energia inchisa inauntrul nostru, in emanatiile inactive, are o forta uriasa si o gama incalculabila de perceptii" (Castane­da, 1999, 272).

Din pacate, insa, omul normal foloseste doar primul inel: cel al ratiunii si al vorbirii. Don Juan ii spune lui Carlos ca trebuie sa iubeasca fiinta care adaposteste splendoarea luminozitatii sale fiindca numai prin ea, luptatorul poate dobândi libertatea spiritului, inspre care tinde, adica inspre pierderea formei umane si existenta ulterioara prin "intentie" si "vointa".

Pentru a-si pierde forma umana, lupta­torul trebuie sa isi constientizeze fiinta luminoasa, prin a nu mai retine imaginea tonalului si prin folosirea celei de-a doua atentii. A-ti pierde forma umana permite amintirea sinelui, fapt care duce la libertatea fiintei, adica la eliberarea din constrângerile corpului fizic. A-ti aminti de sine inseamna reflectarea oricarei amintiri a corpului luminos, colectate din momentul nasterii. Fiecare din noi, spune Juan Matus, ar putea fi capabil sa-si aminteasca toate amintirile, fapt ce ar avea un efect inimaginabil. Inclusiv impecabilitatea luptatorului consta in energia acumulata prin procesul de constientizare a puterii vointei, adica a necunoscutului, ce poate fi infruntat cu partea de fiinta luminoasa, denumita "cocon" si care poate fi constientizat numai de cei care "vad", de cei care isi utilizeaza a doua atentie, cu ajutorul careia se poate percepe oul luminos : "omul este format din emanatiile Vulturului, nu trebuie decât sa-si canalizeze atentia spre partile care-l com­pun" (Castane­da, 1999, 58).

A actiona ca un luptator, sau ca om al cunoasterii inseamna a actiona in calitate de fiinte luminoase, fapt realizat prin intermediul celei de-a treia atentii, care este o constiinta incomensurabila, ce dezvaluie aspecte neasteptate ale constiintei corpului fizic si luminos.

Fiinta luminoasa este cea care apare in visat, "corpul din vis", si reprezinta o emanatie rezultata prin fixarea unei imagini tridimensionale, cu ajutorul celei de-a doua atentii. Iar vointa apartine celuilalt eu, in care suntem când visam. Scopul acestei actiuni este de a constientiza corpul ener­getic si de a-l transforma in orice doreste ucenicul, fiindca energia luminoasa a fiintei poate fi transformata, prin vointa, in orice.

Fiinta umana este fluida, iar aceasta fluiditate consta in constientizarea lumino­zitatii noastre. Ceea ce sustine si produce coconul luminos in care se regaseste forma umana este Vulturul. Spargerea acestui cocon conduce fiinta la amintirea sinelui si la aparitia constiintei totalitatii sinelui, iar distrugerea carapacei miezului luminos duce la pierderea formei umane.

Emanatiile Vulturului sunt constiinta, de aceea, un om al cunoasterii tinde spre con­stiinta totala, adica spre eternitatea ema­natiilor, in care se intra prin a treia atentie. Peceptia si constientizarea acestora aduc si libertatea totala. "Dupa moarte, spune don Juan, constiinta noastra intra de asemenea in a treia atentie; dar numai pentru o clipa, ca o actiune purificatoare, exact inainte ca Vulturul sa o devoreze" (Castane­da, 1998, 249); o data cu intrarea in a treia atentie, omul devine ceea ce este in realitate, o "explozie de energie", explica don Juan. In acel moment al trecerii, "corpul in intreaga sa entitate e daruit cu cunoastere. Fiecare celula devine instantaneu constienta de ea insasi si de totalitatea intregului corp" (Castane­da, 1998, 182).

A doua atentie apartine corpului luminos si este focalizata pe emanatiile universului, spre deosebire de prima atentie, ce se leaga de cele ale pamântului. Lupta­torii au ca scop intrarea in a treia atentie, adica atingerea libertatii. Tot ce intreprinde un luptator este pentru a intra in posesia fortei vietii, incercând sa se sustraga de la imensa forta magnetica si dezintegratoare a Vulturului.

Pentru un luptator care ajunge sa "vada" emanatiile de lumina, timpul nu mai are aceeasi valoare; de fapt, timpul nu mai exista intr-o astfel de lume a energiilor, iar constientizarea inseamna cunoasterea ade­va­rurilor si, mai ales, asumarea lor.

Potrivit invataturilor samanului Juan Matus, in lume exista doar emanatiile Vul­tu­rului, fluide, neschimbate, eterne, intr-un cuvânt, necunoscutul, indescriptibilul. Dar un luptator se confrunta cu necunos­cutul, fortându-si astfel fiinta sa se extinda la maxim, sa isi utilizeze intreaga energie stocata. El trebuie sa se dezlege de orice constrângere, pentru a pluti pe emanatii si a curge o data cu "intentia" spiritului (adica a Vulturului, a Indescriptibilului).

Emanatiile Vulturului reprezinta "lucru­rile in sine", ele sunt tot ce exista, cunoscut si necunoscut. Ele sunt resimtite ca o pre­zenta, ca o presiune; nu se vad, ci se simt, cu corpul luminos, iar "un lucru cu adevarat imposibil de inteles este ca aceste fascicule sunt constiente" si ca "fiecare contine o eternitate in sine" (Castane­da, 1999, 63). Dar "emanatiile Vulturului sunt mai mult decât simple fascicule luminoase", spune don Juan, ele "reprezinta o sursa de energie nelimitata" (Castane­da, 1999, 67), vibreaza si sunt in numar infinit. Aceasta energie e transmisa fiintei, luminozitatea noastra fiind partea de emanatie inchisa in coconul nostru luminos.

Perceptia oamenilor deriva din presiunea exercitata de emanatiile din exterior asupra coconului luminos, pe care fiinta le inter­preteaza ca fiind realitatea. Perceptia este o aliniere a emanatiilor exterioare cu cele interioare. Aceasta aliniere este elementul care permite constientizarea. Luminozitatea fiintei provine din particica de emanatie continuta in cocon; luminozitatea din exte­rior lumineaza interiorul. Batrânii vizionari au vazut constiinta "ca pe o lumina stralucind in interiorul fiintelor insufletite. Ei au denumit-o, pe buna dreptate, stralu­cirea constiintei" (Castane­da, 1999, 68). Aceasta stralucire este observabila când fibrele din interiorul coconului se afla in concordanta cu cele care vin din exterior. Convergenta are loc pe o banda verticala, ingusta, aflata in partea dreapta a coconului, asezata la trei patrimi distanta spre suprafata oului, si având o culoare chihlimbarie, mai intensa decât restul coconului. Locul acesta este numit punctul de asamblare.

"Lumina constiintei (.) interpreteaza emanatiile Vulturului" (Castane­da, 1999, 73), reactiile la presiunile exterioare sunt diferite, fiintele reactionând intr-un mod propriu, convenabil, astfel ca exista moduri diferite de perceptie, in functie de perso­nalitatea fiecarui om. "Fiecare organism, afirma Juan Matus, este antrenat intr-un fel sau altul (.). Când noi, ca fiinte umane serioase, adulte, privim un copac (.) punctele noastre de asamblare aliniaza un numar infinit de emanatii si realizeaza o minune. Punctele noastre de asamblare ne fac sa percepem un ciorchine de emanatii pe care-l numim copac", pozitia punctului de asamblare fiind "cea care dicteaza ce sa perceapa simturile" (Castane­da, 1999, 158).

Realizarea suprema a unei fiinte lumi­noase, spun oamenii cunoasterii, este capa­ci­tatea de a misca punctul de asamblare si insusirea "vederii", care este ea insasi o aliniere (o alta aliniere decât cea din starea normala de constiinta ). Cei care " vad " afla ca adevaratul mister nu vine din noi, ci din exterior. Daca se intâmpla acest lucru, de­venim ceea ce suntem in realitate: fiinte fluide, continuu miscatoare, eterne. Con­stien­tizarea tine de faptul de a fi viu si se dezvolta incepând din momentul nasterii, iar constientizarea totala este produsul final al procesului de maturizare.

Emanatiile Vuturului sunt interpretate de fiinta luminoasa drept comenzi. Aceste comenzi ale Vulturului trebuie contopite cu vointa oului luminos al fiintei umane. Caci omul este doar o bula creata pe filamentele cosmice, e un punct de lumina de marime microscopica in comparatie cu infinitatea emanatiilor.

Si energia sexuala, potrivit lui don Juan, este comandata de Emanatii. Mai mult de atât, este singura energie de care dispunem, singura forta creatoare. In timpul actului sexual stralucirea constiintei parte­nerilor fu­zio­neaza si li se separa de cocon, producând astfel o perceptie diferita fata de cea nor­mala. Energia sexuala ofera constiinta viitoarei fiinte procreate: "actul sexual este intotdeauna o daruire de constiinta" (Casta­ne­da, 1999, 77). Energia sexula este, intr-adevar, generatoare de energie, dar, pe ma­sura ce-si dezvolta constiinta, copiii produc un gol in coconul parintilor, in acel loc de unde stralucirea a fost luata.

Copiii, arata don Juan, nu au punctul de asamblare fixat; punctul lor se deplaseaza peste tot in banda umana. "Apoi, pe masura ce cresc, datorita dialogului interior, punctul incepe sa se stabilizeze". Multi copii "vad", ii spune samanul lui Carlos, dar ei "sunt considerati ciudati si se fac toate eforturile pentru a fi indreptati" (Castane­da, 1999, 152).

Perceptia stralucirii de pe suprafata coconului corespunde primei atentii. A doua atentie este mai complexa si presupune perceptia emanatiilor luminoase din zonele necunoscute ale coconului. Don Juan spune ca exista si o a treia atentie, atinsa când stralucirea constiintei aprinde nu câte o banda, ci toate emanatiile din interiorul coconului; este momentul când stralucirea se transforma intr-un foc launtric: "Cea de-a treia atentie este atinsa atunci când stralu­cirea aurei se transforma in foc interior: este o stralucire orbi­toare care nu trezeste o banda o data, ci aprinde toate emanatiile Vulturului cuprinse in coconul uman" (Castane­da, 1999, 85). "Vizionarii care ating in mod deliberat constiinta totala, merita sa fie vazuti", afirma don Juan, acesta fiind "momentul când ard launtric. Focul launtric ii consuma. In aceasta stare de constiinta deplina, ei fuzioneaza cu emanatiile libere si aluneca in eternitate" (Castane­da, 1999, 134).

Facând lumea din prima atentie sa dispara, luptatorii "stiu ca, dupa ce ii arde constiinta, ramân, intr-un fel, ei insisi " (Castane­da, 1999, 311). Scopul final al constientizarii totale este oprirea mortii, caci "adevarul suprem, spune Juan Matus, este ca fiintele vii lupta sa moara (.). Ceea ce tine moartea pe loc este constiinta" (Casta­ne­da, 1999, 91). Constientizarea inseamna inventarierea tuturor elementelor vietii si este o comanda, adica o "porunca" a Vul­turului. Iar luptatorul râvneste la constien­tizarea totala deoarece "facând inventa­rierea, devenim invulnerabili" (Castane­­da, 1999, 95). "Pentru un vizionar mintea nu este altceva decât autoreflectia inventarului unui om. Daca pierzi acea autoreflectie, dar nu si baza ei, traiesti, practic, o viata infinit mai puternica decât daca ai fi pastrat-o" (Castane­da, 1999, 141).

Luptatorul isi analizeaza emanatiile inte­rioare si incearca totodata sa le racordeze la cele exterioare, pentru a fuziona cu ele si pentru a obtine, astfel, constiinta totala. In acest punct, constiinta echivaleaza cu libertatea fiintei prin faptul ca aceasta a trans­format emanatiile coconului in emana­tiile Vulturului. "Oricum ar fi, spune don Juan, menirea luptatorilor pe lume este aceea de a se antrena pentru a fi martori, pentru a intelege misterul existentei noastre si pentru a descoperi ce sunt in realitate" (Castane­da, 1999, 167). Luptatorul trebuie sa scape de comenzile Vultu­rului, dar, paradoxal, singura modalitate de a face aceasta este de a le da scultare. Emanatiile sunt "vointa" sau "intentie", sunt forte ce strabat tot ceea ce exista. Libertatea provine din contopirea celor doua intentii: cea a coconului uman si cea a Vulturului. Comanda luptatorului devine comanda Vulturului prin renuntarea totala la sine. Din "nimic", cel care a pornit pe calea cunoas­terii trebuie sa devina "totul". Acesta este modul de consumare totala prin care samanul intra in eternitate. "Gândeste-te numai la mistere, il indeamna Juan Matus pe Carlos; doar misterul conteaza. Suntem fiinte vii. Trebuie sa murim si sa renuntam la constiinta noastra" (Castane­da, 1999, 303), ucenicul fiind indemnat sa sparga barierele cunoscutului pentru a provoca imposibilul.

Don Juan il ajuta pe Carlos sa "vada" emanatiile Vulturlui, astfel ca ucenicul va povesti: "am vazut fibrele captivante de lumina multiplicându-se. S-au deschis si au iesit din ele alte mii de fire " (Castane­da, 1999, 239). Lumea intreaga, cu tot ce este cunoscut si necunoscut, este formata din aceste emanatii, care sunt aranjate in forma de ciorchini, numiti mari benzi de emanatie. "De exemplu, ii spune don Juan lui Carlos, exista un ciorchine incomensurabil care produce fiinte organice. Emanatiile acelei bande organice sunt pufoase. Sunt trans­parente si au o lumina unica, proprie, o anumita energie. Sunt constiente, sar. Acesta este motivul pentru care toate fiin­tele organice sunt pline de energie. Celelalte benzi sunt mai inchise la culoare, mai putin pufoase: "unele nu au deloc lumina, sunt pufoase" (Castane­da, 1999, 177).

Exista mai multe benzi de emanatii. Vechii vizionari sustin ca in zona Pamân­tului exista 48 de astfel de benzi, care produc tot atâtea tipuri de organizari sau structuri. Opt din acestea produc structuri constiente, dintre care una singura repre­zin­ta viata organica, iar celelalte sapte produc bule de constiinta anorganice. Restul celor­lalte patruzeci de benzi emana organi­zatii fara constiinta: "produsul celor patru­zeci de mari benzi nu este constiinta, ci o confi­gu­ratie de energie lipsita de viata" (Castane­da, 1999, 183).

Don Juan compara Vulturul, care con­fera constiinta prin emanatiile sale, cu Dum­nezeu, care "confera viata prin iubirea sa" (Castane­da, 1999, 179). Constiinta este trans­misa de Vultur prin trei "manunchiuri uriase de emanatii" care traverseaza cele opt benzi. Acestea pot fi vazute fiindca au nuante diferite de culori, in functie de cantitatea de energie stocata de fiintele pe care le traverseaza. Astfel, exista un ma­nunchi ce ofera "senzatia" de roz-bej, un altul are o nuanta de piersica, "la fel ca luminile de neon", iar celalalt manunchi "da senzatia ca e de culoarea chihlimbarului, adica a mierii limpezi" (Castane­da, 1999, 177).

Fiintele organice apartin aceluiasi cior­chine, sub forma de banda imensa, alcatuita din filamente luminoase, fara sfârsit, si sunt crescute pe aceste filamente. Unele sunt asezate in centrul benzii, altele inspre margine, astfel ca exista mai multe feluri de fiinte organice; ele impartasesc emanatii de pe aceeasi banda, totusi, sunt diferite.

Emanatiile fiintelor vii, organice, sunt cuprinse in cocon, iar constiinta celor opt benzi este produsa de "vointa" si reprezinta energia care provine din alinierea emana­tiilor. "Un urias ciorchine de emanatii in marea banda a vietii organice care apare numai in interiorul coconului" este denumit "tiparul" uman. Tiparul uman reprezinta o "matrita uriasa care formeaza la nesfârsit fiintele umane, ca si când ar veni pe banda" (Castane­da, 1999, 279). Acesta apare sub forma "unei lumini, splendide, calde, de culoarea chihlimbarului, (.) il poti vedea ca pe un om sau ca pe o lumina" (Castane­da, 1999, 285).

Don Juan ii explica uceni­cului sau ca tiparul uman le apare oamenilor ca fiind "Dumnezeul nostru, pentru ca suntem ceea ce am fost modelati sa fim" si, drept urmare, "oricine vede tiparul uman, presupune in mod automat ca este Dumnezeu" (Castane­da, 1999, 280). In astfel de viziuni, spune don Juan, constau experientele misticilor. Insusi Carlos descrie o astfel de viziune, dupa ce don Juan ii aplicase "lovitura nagualului": "Lovitura m-a proiectat intr-o lume radianta, intr-o sursa diafana de beatitudine pasnica si delicioasa. Lumina aceea era un rai, o oaza in bezna din jurul meu. Din punctul meu subiectiv de vedere, am vazut lumina aceea o perioada incomen­surabila de timp. (.) Ce minunata senzatie de plenitudine ! Am stiut, fara nici o urma de indoiala, ca eram fata in fata cu Dumne­zeu, sursa tuturor lucrurilor. Si am stiut ca Dumnezeu ma iubeste. Dumnezeu era iubire si iertare. Lumina ma scalda si ma simteam curat, izbavit" (Castane­da, 1999, 281).

Lumina devine din ce in ce mai conden­sata si Carlos vede un barbat: "un barbat stralucitor care degaja farmec, iubire, intele­gere, sinceritate, adevar, un barbat care insemna tot ce este bun", impresie dupa care ucenicul cade, epuizat, in genunchi. Dar don Juan, il atentioneaza ca ceea ce vazuse nu era nici Dumnezeu, nici Isus, "ci tiparul omului. Stiam ca are dreptate. Dar nu puteam recunoaste, nu din incapatânare, ci din loialitate fata de divinitatea din fata mea" (Castane­da, 1999, 281). Ceea ce vazu­se Carlos nu era corespondentul niciu­nei figuri din mistica crestina, acel barbat stralucitor nu fusese decât revelatia a ceea ce ucenicul insusi este, si o data cu el orice fiinta umana: fiinta, in esenta, plina de iubire si de bunatate. Aceasta este ceea ce trebuie sa descopere cel care a pornit pe drumul cunoasterii, si apoi sa actioneze conform acestei convingeri. "Când m-am scaldat in acea lumina sacra, povesteste Carlos, un gând rational a ex­plo­dat in linistea mea interioara. Mi s-a parut posibil ca misticii si sfintii sa fi intreprins aceasta calatorie a punctului de asamblare. L-au vazut pe Dumnezeu in tiparul uman. Au vazut iadul in dunele de sulf si apoi au vazut gloria raiului in lumina diafana" (Castane­da, 1999, 306).

Fiinta umana prezinta o anumita nuanta a luminozitatii si, fiindca ucenicul vazuse deja culoarea chihlimbarie a omului, don Juan ii spune lui Carlos ca urmeaza sa descopere caror fiinte le corespund nuantele celelalte. A le descoperi, il asigura invata­torul, va fi una din cele mai minunate experiente ale sale.

Luminozitatea fiintei este data de cantitatea de energie stocata si de intinderea benzii sale, astfel stralucirea omului apare cel mai frecvent in nuante de albastru -chihlimbar, cea de culoarea mierii pure fiind foarte rara, caci putini sunt cei care ating perfectiunea pe care aceasta nuanta o semnifica. In rest, pe banda fiintelor organice, rozul apartine plantelor, iar nuanta de piersica, insectelor. Chihlimbarul este specific nu numai omului, ci si animalelor.

Plantele au coconi diferiti ca marime; un copac urias, ii explica don Juan lui Carlos, are un cocon urias, la fel de mare ca si corpul sau fizic; exista insa, plante mai mici, care au un cocon urias in comparatie cu marimea lor. Acestea sunt plantele energi­zante, care au emanatii la fel de mari ca ale omului, doar ca nu au constiinta.

Luminozitatea difera de la o planta la alta: majoritatea au culoarea roz, cele otravitoare sunt de un galben pal spre roz, cele medicinale au o nuanta de violet-roz deschis, iar plantele puterii sunt singurele de culoare roz-alb. Plantele au punctul de asamblare asezat in partea de jos a coconului, in timp ce fiintele organice il au in partea de sus. Deplasarea punctului in jos genereaza agresivitate; totodata luptatorul care isi coboara punctul de asamblare risca sa atinga niste niveluri foarte intunecate de con­stiinta, foarte periculoase fiind­ca apartin lumii fiintelor anorga­nice care incearca sa-l capteze pe ucenic in lumea lor.

Si fiintele anorganice ofera senzatia unei culori, in functie de cele trei manunchiuri ce traverseaza cele sapte benzi ale anorga­nicelor.

Emanatiile de culoare (ale constiintei fiintelor organice, precum si a celor anor­ganice) fac posibila, cred vrajitorii, comu­nicarea dintre fiintele aflate pe cele opt benzi. De obicei, comunicarea este inceputa de fiintele organice, cele anorganice deve­nind mai apoi ceea ce vizionarii numesc "aliati". Aliatii pot sa anticipeze cele mai adânci gânduri sau temeri ale luptatorului, insa acesta trebuie sa formeze cu ei relatii de prietenie, in urma careia aliatii executa tot ceea ce luptatorul le cere.

Totusi "aliatul nu ne poate face nimic si nici invers. Suntem separati de un abis" (Castane­da, 1999, 121). Ucenicul e indem­nat sa lege relatii de prietenie cu fiin­tele anorganice deoarece acestea sunt mai multe decât cele organice (fiindca detin mai multe benzi) si au, tototdata, o viata mai lunga decât acestea. "Noii vizionari au descoperit, de asemenea, cel mai important lucru despre aliati: ce anume ii face nefolositori sau folositori pentru om. Aliatii nefolositori, care exista in numar mare, sunt aceia care au emanatii interioare incomparabile cu emanatiile noastre. Sunt atât de diferiti de noi, incât nu ne putem folosi de ei. Alti aliati, in numar foarte mic, se aseamana cu noi, adica poseda emanatii ocazionale care se potrivesc cu ale noastre" (Castane­da, 1999, 121). Dar si aliatii, la rândul lor, spune don Juan, "cauta câmpul energetic mai puternic al omului, prin intermediul caruia se pot materializa" (Castane­da, 1999, 122).

Produsul celorlalte patruzeci de benzi cunoscute de vizionari, nefiind constiinta, ci doar o configuratie de energie inanimata, ceea ce produc ele a fost numit "vase", pentru ca sunt doar receptacule rigide ce tin emanatiile, fara a fi câmpuri de constiinta energetica. Totul este, pe pamânt, spune don Juan, ambalat astfel, invaluit, adica alcatuit din coconi sau vase cu emanatii.

Dupa o astfel de prezentare cosmogo­nica, don Juan ii reaminteste ucenicului sau ca vrajitoria nu este altceva decât o stare de constiinta, ca este capacitatea de a percepe ceea ce perceptia normala nu permite, iar scopul luptatorului este acela de a atinge constiinta totala, inlaturarea fricii de a cunoaste toate posibilitatile fiintei, atingerea libertatii totale. Omul cunoasterii trebuie sa devina un "maestru al constiintei".

Asa cum omul dispune de emanatii proprii, si pamântul "detine toate emanatiile care sunt prezente in fiintele dotate cu simturi, fie organice, fie anorganice" (Casta­ne­da, 1999, 224). Potrivit conceptiei lui don Juan, pamântul "insusi este o fiinta vie", "dotata cu perceptii, supusa acelorasi forte ca si noi" (Ibidem, 222). Acesta are si el un cocon luminos si reprezinta "sursa funda­men­tala a tot ce suntem", fiind in masura sa ofere luptatorului "un extraordinar imbold". Energia pamântului "inalta constiinta pe culmi de neimaginat (.) este o explozie de constiinta nelimitata", numita "libertate totala" (Ibidem, 266).

In timpul unei viziuni in starea celei de-a doua atentii, Carlos observa o "minge de lumina " indreptându-se cu viteza inspre el. Don Juan ii spune ca acea concentratie energetica este numita "forta de rostogolire" si reprezinta "o forta provenita din emanatiile Vulturului, (.) o forta neince­tata care ne loveste in fiecare clipa a vietii noastre. Este letala când este vazuta, dar altfel nu o sesizam in viata de zi cu zi pentru ca avem scuturi protectoare" (Castane­da, 1999, 240). Scuturile la care se refera don Juan, sunt grija noastra continua pentru "posesiunile" noastre, mentinuta prin dialo­gul intern. Forta de rostogolire este forta prin care "Vulturul imparte viata si con­stiinta spre pastrare" (Castane­da, 1999, 241), ea face ca "toate fiintele vii sa moara". Dar, in loc sa se lase doborât de ea, un luptator invata sa foloseasca aceasta forta. Indemnul lui don Juan este sa ne deschidem acestei forte, care il ajuta pe luptator la deplasarea punctului de asamblare, purtân­du-l spre "pozitii de visat de neimaginat". Acesta este singurul mod de a obtine libertatea, iar aceasta este "darul facut de Vultur omului" (Castane­da, 1999, 314).

Libertatea totala inseamna a deveni tu insuti sursa de energie. Ucenicul este invatat ca, pe lânga forta de rostogolire, exista si o "forta circulara" care "vine imediat dupa forta de rostogolire". Acestea sunt "atât de apropiate una de cealalta, incât par aceleasi" (Castane­da, 1999, 246). Mingea de energie circu­lara ii apare celui care "vede" sub mai multe forme. Carlos o vede, de exemplu, sub forma unei "mingi de foc", dar ea este, ii spune don Juan, doar "o singura forta indivizibila, fara marime".

Prin respingerea acestor bule, explica Juan Matus, vechii vizionari au crezut ca pot scapa de moarte. Totusi, experienta a aratat ca "nu ai cum sa aspiri la nemurire atâta timp cât omul are un cocon" (Castane­da, 1999, 247). "Nu poti scapa de acea forta uriasa decât prin deschidere", il asigura don Juan pe Carlos. Luptatorul trebuie sa isi des­chida acea spartura vulnerabila ce cores­punde unei mici distante sub buric, pe suprafata coconului, fiindca "energia inchisa inauntrul nostru, in emanatiile inactive, are o forta uriasa si o gama incalculabila de perceptii", iar in momentul mortii toata energia se elibereaza deodata (.). Atunci fiintele vii sunt inundate de cea mai de neconceput forta. (.). Sunt inundate de forta tuturor emana­tiilor care se aliniaza brusc, dupa ce au stat inactive o viata. Nu poti scapa de acea forta decât prin des­chidere" (Castane­da, 1999, 272).

Pentru a scapa devorarii de catre Vultur, luptatorul nu trebuie, paradoxal, sa incerce sa isi pastreze forma umana, ci trebuie sa se deschida emanatiilor Vulturului, trebuie sa devina una cu Vulturul.

duminică, 5 iulie 2009

Cum sa-ti faci un dispozitiv orgonic

Wilhelm Reich,americanul de origine austriaca s-a nascut la 24 martie 1897 si a murit la 3 noiembrie 1957 in conditii revoltatoare. Psihiatru, psihanalist si autor a mai multor carti, Reich a fost discipolul lui Sigmund Freud. Dar, asa cum celebrul filozof grec Socrates a fost declarat criminal de catre autoritatile Greciei antice, la fel si Wilhelm Reich a murit intr-o inchisoare federala americana pentru o acuzatie care astazi ar starni rasul oricarui om. Viata insa nu poate fi subiect de gluma.

In anul 1930, Reich a anuntat ca a descoperit o noua energie pe care el a numit-o
orgon, si care patrundea intim atat atmosfera cat si toate fapturile vii de pe planeta. A construit dispozitive numite acumulatori orgonici care puteau fi folosite pentru a trata bolile precum cancerul. Parerile sale nu erau insa impartasite de comunitatea stiintifica a momentului.
...

Detalii despre orgon

Energia orgonica este energia primordiala a vietii: este acea forta vitala fundamentala care este cunoscuta de cei care au un strans contact cu natura, este CHI (energia vitala) din traditia chineza, este PRANA din traditia hindusa. Numeroase aplicatii traditionale, stravechi folosesc orgonul: acupunctura, presopunctura, exercitiile traditionale chinezesti, posturile corporale (asana) si tehnicile de respiratie (pranayama) hinduse.


Reich a identificat stiintific proprietatile si caracteristicile energiei orgonice: umple spatiul de pretutindeni, este lipsit de masa, patrunde prin materie, vibreaza continuu, este observabila si masurabila. Orgonul are o mare afinitate pentru apa, si se acumuleaza usor in organismul uman prin alimente, apa, respiratie si prin piele. Orgonul are entropie negativa, adica tinde sa se acumuleze, si nu sa se disipe.

Atunci cand campul energetic (aura) unei persoane vine in contact cu cel al unui dispoztiv orgonic, cele doua campuri devin simultan mai intense producand un efect de multiplicare (si nu de simpla adunare) care este numit "aprindere". Reich a descoperit ca aceasta "incarcare" orgonica este benefica sistemelor vii (plante, animale, oameni): ajuta la intarirea sistemului imunitar, imbunatatirea circulatiei, incarca fiinta cu energie pozitiva si armonioasa.

Cercetarile au aratat ca dispozitivele orgonice stimuleaza sistemul nervos parasimpatic, induce relaxare si o senzatie de expansiune blanda. Acumulatorul orgonic concentreaza energia orgonica si ajuta corpul sa se ajute singur. Orgonul nu este deloc strain corpului uman. Orgonul din atmosfera este doar o alta forma a energiei orgonice prezenta in corp. De altfel, stiinta milenara yoga isi bazeaza o intreaga ramura pe exercitiile de respiratie constienta, in acest caz fiind acum evident ca se foloseste orgonul atmosferic.

Acumulatorul orgonic

Combinarea unor materiale organice (lemn, bumbac, rasini, etc) cu metale formeaza o matrice care are capacitatea de a atrage si concentra orgonul, asa cum au demonstrat cercetarile lui Wilhelm Reich. Cartea sa, "Biopatia cancerului", cuprinde suficiente detalii privind energia orgonica si impactul acesteia asupra proceselor vitale perturbate (bolile) din corpul uman.

Adaugarea unui cristal natural in aceasta matrice va intensifica procesul de acumulare orgonica. Don Croft (www.educate-yourself.org/dc/) spune ca o combinare de metal si rasina formeaza un material numit "orgonit". Impreuna cu sotia sa, Carol, au descoperit ca aceste dispozitive formate din cristale si orgonit au capacitatea de a transforma energia orgonica dezorganizata de procedeele artificiale folosite pe larg de om (microunde, electromagnetism, radiatii nucleare, ganduri negative), in
orgon pur, pozitiv.


...

vineri, 3 iulie 2009

Omraam Mikhael Aivanhov,Cum să concepem viitorul


Viitorul, chiar îndepărtat, oferă mereu o perspectivă minunată întregii lumi, în evoluţia omenirii fiind scris faptul că omul trebuie să se apropie din ce în ce mai mult de Divinitate. Deci, încercaţi să vă imaginaţi această stare extraordinară de dezvoltare, de înflorire, de întărire şi deja o veţi putea gusta, o veţi trăi, ea se va realiza pentru voi. Iată un exerciţiu formidabil ce este capabil să transforme complet viaţa voastră. Oamenii sunt departe de acest mod de gândire şi astfel viaţa lor rămâne ştearsă, tristă, nefericită. Există două mari adevăruri ce trebuie cunoscute: mai întâi, faptul că gândirea este o putere reală, apoi, că ea vă permite să vă transformaţi în viitor şi vă permite să trăiţi acest viitor prin participare. Priviţi, de exemplu: dacă trebuie să faceţi faţă unei situaţii deosebite, să susţineţi un examen sau să vă înfăţişaţi în faţa unui tribunal, cu câteva zile înainte tremuraţi deja, vă neliniştiţi, întrebându-vă: “Cum se vor desfăşura lucrurile?”. Când vă gândiţi la întâlnirea cu omul iubit, îl îmbrăţişaţi, gustaţi deja bucuria acelor minute apropiate sau, poate, îndepărtate. Dacă vă gândiţi să mergeţi la teatru ca să urmăriţi un spectacol, sau dacă aţi fost invitat la un dineu unde meniul va fi delicios, ei bine, veţi trăi la fel această seară, vă veţi bucura în avans. Deci, dacă gândul poate să vă proiecteze într-un viitor apropiat, de ce nu ar putea face-o şi într-unul îndepărtat?Puterea gândului este reală, atât pentru latura pozitivă cât şi pentru cea negativă şi deci trebuie să o folosim, să ne servim de ea, în sens pozitiv. Iniţiaţii, care au observat toate aceste lucruri, au descoperit mijloace extraordinare pentru a-şi ameliora existenţa, în timp ce majoritatea oamenilor nu se opreşte niciodată asupra experienţelor vieţii zilnice ca să poată profita de ele: oamenii trăiesc într-un mod inconştient, mereu în domeniul negativ: mereu cu faţa alungită, mereu preocupaţi de necazurile zilnice, întrebându-se de ce totul este înfricoşător, catastrofic. Nenorocirea nu vine, dar ei o gândesc continuu, aşa de bine, încât până la urmă ea va apare: da, cu puterea gândului ei au reuşit să o atragă!Toată lumea a putut să constate: se trăieşte în teroare sau în speranţă chiar înainte ca un eveniment să se realizeze. Dar, de ce să trăim numai într-un viitor apropiat, cel de azi sau cel de mâine? Eu, când vorbesc de viitor, subînţeleg acel viitor îndepărtat care este cel al omenirii pentru mult mai târziu, poate peste milioane de ani...
Când văd oamenii gândindu-se la viitor, găsesc că acest viitor este atât de apropiat, încât pentru mine el a şi trecut. Deoarece, eu numesc trecut grijile, necazurile, suferinţele, îndoielile, ameţelile, frica. Iar oamenii le repetă veşnic, pentru că ei proiectează acest trecut în viitor. Aşteptând să găsească suferinţe în viitor, ei le trăiesc deja astăzi, fără să ştie că pretinsul lor viitor nu este în realitate decât trecut.
Trecutul
, aşa cum îl înţeleg eu,
este o stare de conştiinţă deplorabilă, unde lipseşte mereu câte ceva, în timp ce viitorul este o stare de conştiinţă perfectă
. Deci, toate stările de conştiinţă imperfectă pe care le traversaţi: griji, temeri... aparţin trecutului, deoarece trecutul nu este decât dezordine, viciu, boală, animalitate. Viitorul, dimpotrivă, înseamnă ameliorare, perfecţiune, deoarece noi toţi ne îndreptăm spre perfecţiune.
Atât timp cât proiectaţi imperfecţiunea de ieri asupra zilelor ce vor veni, veţi continua să reproduceţi, să repetaţi vechiul trecut şi viitorul vostru nu va fi altceva decât resturi de trecut, pe care vi le-aţi proiectat în viitor.
Da, bine, este o proiecţie în viitor, dar o proiecţie a ceva ce este vicios şi cariat. În timp ce,
dacă veţi proiecta tot ceea ce este frumos, luminos, perfect, veţi trăi deja adevăratul viitor care vă aşteaptă
.
Acest viitor este deja o

realitate, pentru că îl trăiţi. Iar când simţiţi în prezent lucruri care încă nu s-au realizat, puteţi

simţi că există dovada lor, reală, sub o altă formă: nu în plan fizic, ci în cel al gândirii
, ceea ce este formidabil. Deci, iată ce trebuie să învăţaţi să faceţi, exersaţi-vă în acest sens şi veţi vedea că nu veţi mai putea trăi aceeaşi viaţă ca în trecut, va fi imposibil.Este o binecuvântare pentru voi să cunoaşteţi aceste adevăruri, deoarece de acum înainte veţi deveni bogaţi şi înarmaţi cu noi cunoştinţe, vă veţi putea construi un viitor care va fi complet diferit de trecut. Acest fapt este sigur, matematic, absolut, asemenea marilor legi universale. Nu vă rămâne decât să vă lansaţi în această muncă spirituală. Şi, ca
primă sarcină
, veţi avea
supravegherea propriei

gândiri
. Orice veţi face, aruncaţi mereu o privire în forul vostru interior, ca să ştiţi ce vă mai face gândirea, unde se găseşte ea.
Să fiţi mereu conştienţi, vigilenţi, lucizi
... De câte ori nu am pus unora întrebarea: “La ce vă gândiţi?” Şi ei nu ştiu răspunsul. Nu fuseseră niciodată atenţi la acest lucru. E extraordinar, aceşti oameni gândesc toată ziua şi nu ştiu la ce!... Cum vreţi ca, în aceste condiţii, să devină capabili să-şi domine forţele instinctive, să le orienteze, să le utilizeze? Este absolut imposibil. Dacă lăsaţi porţile deschise oricui, inconştient şi fără control, ei bine, aceste forţe vor ajunge într-o bună zi să vă domine. Pentru a deveni stăpânul lor, trebuie, imediat, să luaţi atitudine, să controlaţi situaţia, adică
să fiţi mereu conştienţi de gândurile şi sentimentele care vă traversează.
Iată cea mai mare calitate a unui discipol:
el este mereu conştient şi cunoaşte în orice moment natura curenţilor

care îl străbat: imediat ce alunecă în el un gând sau un sentiment negativ, el îl opreşte, îl înlocuieşte
sau îl transformă
.Aceasta este prima activitate;
să dominăm, să orientăm, să stăpânim tot ce se opreşte în noi
. Notaţi-o bine, este o cerinţă absolută. Adevărata Ştiinţă Iniţiatică începe prin aceasta: să nu lăsaţi, niciodată, să se producă un eveniment interior, un fenomen psihic, o emoţie, fără să fiţi la curent. Majoritatea oamenilor nu este conştientă de valoarea propriei sale vieţi interioare, cu excepţia momentului când trece prin tragedii sau catastrofe. În acel moment, da, ei simt că se întâmplă ceva cu ei, în ei, ceva groaznic. Dar, când evenimentele sunt mai puţin grave, ei nu sunt conştienţi; astfel, ei lasă să se acumuleze elemente negative care, puţin câte puţin, îi distrug, iar când observă aceasta, este prea târziu.Vedeţi deci, că prima voastră sarcină este să fiţi lucizi, să supravegheaţi ceea ce se petrece în voi şi imediat ce se iveşte un element negativ, să faceţi tot posibilul ca să-l remediaţi: astfel, veţi putea cuceri adevăratele puteri, la baza tuturor puterilor aflându-se capacitatea de observaţie. Aceasta nu vă împiedica activitatea, munca, creaţia. Unii îşi imaginează că, dacă încep să se observe, să se analizeze, nu vor mai face nimic. Nu, dimpotrivă,
şi analiza trebuie să devină o obişnuinţă. Cei care îşi

imaginează că viaţa lor psihică se va organiza singură, fără să facă nici un efort de analiză şi de

luciditate, vor fi dezamăgiţi
. Inutil să aştepte mari realizări spirituale, dacă le lipsesc calităţile elementare pentru începerea activităţii.Începutul înseamnă să fii mereu trez, vigilent, ca să fii imediat conştient de curenţii care te traversează. Există momente când faceţi curăţenie, dereticaţi sau conduceţi maşina şi sunteţi concentraţi asupra acestor activităţi. Dar, în realitate, o parte din voi este cufundată în gânduri şi sentimente negative, duşmănii..., iar aceasta durează ore în şir, fără ca voi să observaţi. De aceea, trebuie să fiţi conştienţi, altfel toate acestea vor deveni asemenea unor fluvii subterane ce nu încetează niciodată să curgă, atât timp cât nu veţi interveni să schimbaţi ceva.Vedeţi, revenim mereu la preceptul enunţat de Iisus: “
Vegheaţi şi rugaţi-vă”.

A veghea

înseamnă, desigur, să nu dormiţi, dar să nu dormiţi în plan spiritual
.
Trebuie să fiţi mereu treji şi vigilenţi în gânduri
, ca să puteţi să vă daţi seama că există curenţi, elemente impure, nocive şi să le evitaţi. Cel care nu este vigilent, cel ce nu veghează, va fi expus la toate pericolele. Nu e nimic mai rău decât să trăieşti cu ochii închişi. Trebuie să păstraţi ochii deschişi, pentru a vă putea da seama, fără încetare, de ceea ce se petrece cu voi. Numai cel care păstrează ochii deschişi posedă inteligenţa vieţii interioare, el nu se va lăsa prins de cine ştie ce forţă sau de cine ştie ce entitate. Un om adormit este la bunul plac al oricui, oricine poate veni să-l atace prin surprindere! Trebuie deci să veghem.Şi acum
“rugaţi-vă”;

ce înseamnă să te rogi?
După ce am vegheat, adică după ce am aruncat o privire pentru a şti ce se întâmplă,
trebuie să intervenim, să ne implicăm direct în situaţia creată,

pentru a elimina un element, a adăuga altul
,
împiedicându-ne astfel duşmanii să ne invadeze şi să

ne tulbure. Aceasta înseamnă să te rogi. Să te rogi înseamnă să aduci un remediu, o îmbunătăţire,

şi ca să poţi ajunge aici, cea mai bună metodă este să te legi de Ce
r. Creierul omenesc este un aparat de radio sau de televiziune: el captează anumite posturi, anumite lungimi de undă. Dacă veţi răsuci un buton pe tranzistorul vostru, vă puteţi alege emisiunea dorită: muzică, informaţii... Ei bine, în interiorul vostru, totul este la fel: dacă din greşeală apăsaţi pe un anume buton veţi auzi o muzică infernală, vacarm, dispute. Atunci, schimbaţi lungimea de undă! Cu ajutorul gândului sau al imaginaţiei apăsaţi pe un alt buton, vă va fi foarte uşor şi veţi auzi emisiunile Cerului.Rugăciunea nu înseamnă altceva decît atingerea butonului unei lungimi de undă mai scurte şi mai rapide, ce vă pune în contact cu Dumnezeu, modificând astfel mişcările şi vibraţiile voastre interioare.
Rugăciunea înseamnă declanşarea unei mişcări pozitive în voi
, unei
mişcări luminoase, divine
. Deci, nu uitaţi niciodată: primul pas spre libertate, primul pas spre putere înseamnă să aruncaţi mai întâi o privire în voi înşivă ca să aflaţi unde vă găsiţi, ca să remediaţi atât cât puteţi.Acest precept “Vegheaţi şi rugaţi-vă” este, deci, de o mare importanţă în viaţa spirituală. Corpului fizic trebuie să-i acordăm orele de odihnă necesare dar niciodată spiritul din voi nu trebuie să doarmă. Dormiţi, dar spiritul vostru trebuie să continue să lucreze chiar în timpul somnului. Există atâţia oameni pe pământ care sunt nefericiţi, care suferă, sunt în întuneric, dar în timpul nopţii un Iniţiat poate să-i ajute. Corpul fizic se odihneşte culcat, imobil, dar spiritul său merge peste tot pentru a ajuta şi a lumina creaturile. Spiritul nu doarme, el rămâne activ şi la voi, la fel, astfel că puteţi începe această muncă, dar cu condiţia să învăţaţi să vă pregătiţi somnul.
Înainte de a adormi, spuneţi
:
“Iată,

voi părăsi corpul meu în această noapte, mergând să mă instruiesc în lumea invizibilă şi să ajut

oamenii”.

Nu uitaţi niciodată să adormiţi fără un ideal înalt, mergând să înfăptuiţi diferite munci în lumea de dincolo, deoarece cu ajutorul acestui ideal vă veţi construi viitorul, asemenea cu cel al întregii omeniri.

joi, 2 iulie 2009

Scarlat Demetrescu - Tulburarea spiritului în timpul morţii terestre


Trecut în planul spiritual, duhul priveşte în jurul său şi îl cuprinde o negrăită mirare. Se simte sănătos şi cu toate acestea vede că cei din jurul său îl plâng cu lacrimi amare. Vrea să le vorbească celor de faţă, dar lucru ciudat, vorbirea lui nu este auzită. Crede că poate boala, slăbiciunea organică sau medicamentele care le-a luat i-au adus o slăbire a glasului. Ridică atunci tonul, dar în zadar; nimeni nu dă atenţie celor spuse de el. Mirarea îl cuprinde şi mai tare şi se întreabă dacă nu cumva visează ceea ce vede şi aude. Dar nu, el se vede treaz şi pe deplin vindecat. Întrucât crede că cuvintele lui n-au răsunet, se gândeşte că poate cel puţin gesturile sale vor atrage atenţia lor. Se îndreaptă către cel pe care îl iubeşte şi vrea să-l ia de mână, dar - minune: mâna sa se închide fără să apuce nimic, ca şi cum degetele sale ar fi trecut prin mâna acelei persoane. Poate, se gândeşte el, nu sunt destul de îndemânatic, şi mai repetă gestul, dar şi de această dată tot fără rezultat. Nu ştie ce să mai creadă. Priveşte în jurul său şi recunoaşte totul. Vede camera în care a zăcut, recunoaşte mobilele pe care le-a cumpărat. Ei, atunci ce e cu el? Ascultă la cei din cameră şi înţelege ca e vorba de moartea lui. El mort? El se vede viu, trăieşte. Cum de nu-l văd ai săi? Vede pe unul din ai casei apropiindu-se de pat şi închizând ochiiunui om. Atunci o groază îl cuprinde. Cum, în patul în care a fost până adineauri este un om, un mort? Dar groaza sa se măreşte pe măsură ce priveşte, pentru că în cadavrul pe care îl vede în patul său vede un om identic cu el. O groază profundă îl cuprinde. „Eu sunt mort?” Dar aceasta nu se poate. Aici e o eroare sau se joacă o comedie lugubră pe seama lui? El nu poate fi mort pentru că trăieşte. Nu este mort pentru că nu a căzut în neant, în neştiinţa de sine. Nu este mort, crede cel credincios, pentru că atunci ar trebui să se prezinte înaintea judecăţii. Pe când reflectează el ce o fi la mijloc, vede că se aprind lumânările la capul mortului. Atunci porneşte în strigăte disperate: „Dar bine, oamenilor, eu nu sunt mort! Eu sunt bine acum, mai bine ca oricând. Dar strigătele sale nu se aud, nu mişcă pe nimeni. Se procedează la toaleta funerară, unii plâng, alţii se prefac..

Dar curios: el înţelege că unii plâng sincer, iar alţii în dosul măştii plânsului nu simt nimic în inima lor, pe cât voiesc să arate. Unii din ei încep să estimeze valoarea lucrurilor din casă, să reflecteze asupra averii moştenite. După câtva timp uşa se deschide şi în pragul ei se arată unul din cei mai buni prieteni cu care a împărţit bucurii şi supărări, dureri şi plăceri. Cum îl zăreşte, se repede la el şi îi strigă: „A, dragul meu, bine ai venit, cel puţin tu poţi spune acum că aceşti oameni se înşeală, că eu trăiesc!" Dar lucru curios: nu a mutat picioarele, nu a păşit, ci a fost dintr-o dată lângă el, fără să ştie cum. Vrea să-l ia în braţe, dar braţele sale nu apucă nici acum nimic. Şi lucru şi mai curios: prietenul care nu-l aude şi nu-l vede, trece apropiindu-se de pat prin corpul lui! Atunci vede pe prietenul său foarte abătut şi profund mişcat, curgându-i lacrimile sincere. Înţelege că l-a iubit din toată inima. Şi mereu îi vine în minte: „Doamne, dar cum nu-i vine nici unuia de aici ideea că nu am murit." Timpul trece, seara vine şi rând pe rând prieteni şi amici se retrag şi rămân numai cei ce vor veghea la capul lui. Îi priveşte în tăcere şi observă în jurul lor o lumină colorată. Se miră ce să fie cu această lumină din jurul lor. El nu a auzit niciodată de aura pe care o au toţi oamenii în jurul lor. Se apropie de pat, priveşte omul culcat şi lucru ciudat: el are o lumină, dar nu e colorată ca aceea a celor ce veghează în jurul lui. Lucru şi mai curios e că vede corpul celui mort prin …. care reprezintă luminozitatea cea mai mare. Şi mirarea creştemereu... Vede acum că luminozitatea de la cap este legată printr-un fir luminos de el. Atunci pentru prima oară i se furişează în minte ideea că acela care zace acolo, în patul lui ar putea fi propriul său corp. Dar iar revine. „Nu se poate, pentru că eu văd că tot trăiesc. Nu e corpul meu, pentru că dacă eu sunt viu, atunci corpul meu s-ar mişca, pe când acesta e înţepenit. Pe când reflectează astfel, simte un suflu continuu de fluide în jurul său, deşi observă că flăcările lumânărilor stau nemişcate Şi deci aerul din cameră nu se mişcă nici el. În goana acestui fluid care se rostogoleşte în toate sensurile pare a zări sclipiri, forme bizare care vin, trec şi pleacă de lângă el, apar şi dispar. Îngândurat, cuprins de nelinişte, zăreşte deodată o dâră luminoasă care se coboară din tavan în cameră, se apropie învăluindu-l. În curând se configurează în această lumină nişte figuri în care recunoaşte rude plecate de pe pământ pentru care a simţit pe când trăiau o adevărată dragoste. Acum aude şi glasul lor: „Dragul nostru, vino cu noi, tu acum ai părăsit regatul umbrelor pentru a intra în regatul luminii. Te-am iubit şi acum lasă-ne să te conducem. Vino cu noi în spaţiile nemărginite unde locul tău este pregătit." „Eu sunt, spune unul dintre ele, copilaşul pe care tu atât l-ai plâns." „Eu sunt tatăl tău pământean şi te-am iubit în viaţă cum te iubesc şi la moarte şi te aştept să vii lângă mine?” „Noi ţi-am fost prieteni pe pământ - spun ceilalţi - te-am aşteptat şi te-am asistat în cele din urmă momente ale trecerii tale din lumea pământului în aceea a noastră, lumea astrală. Eram colea în umbră şi am aşteptat momentul când, în fine, tu vei fi înţeles trecerea ta peste fluviul necazurilor, din viaţa materială în cea spirituală. Vino cu noi să-ţi urmezi destinul în spaţiul infinit! Vino să te refaci de încercările pământeşti, înainte de a-ţi luă zborul spre regiunile divine. Corpul tău carnal e mort, vino între cei cu adevărat vii şi înţelegători." Dar el respinge cu violenţă acele fiinţe pe care le socoteşte nişte creaturi ale viselor sale, vedenii ale coşmarului în care se zbate de câtăva vreme. „Da, voi aveţi înfăţişarea celor scumpi ai mei, dar voi nu sunteţi ei. Plecaţi! Voi sunteţi nişte umbre, pe când eu sunt un trăitor. Vedeţi bine că eu vă văd tot aşa cum am văzut şi până acum. Cum spuneţi că eu sunt mort? Vedeţi, eu sunt aici pe pământ şi de mâine îmi voi relua treburile." Şi fiinţele astfel respinse se depărtează triste. I se pare că aude spunându-i-se: „Noi rămânem alături de tine, gata de a veni la chemarea ta.” Raza luminoasă dispare şi el rămâne scufundat în gânduri. „Doamne, dar când are să se risipească această negură ce mă apasă?" Se face ziuă şi el tot în această nelămurire rămâne. Atunci îi vine în gând să fugă de acolo, dar grozăvie: o putere, ceva ca un magnet, îl ţine legat de această formă omenească în care el refuză să vadă propriul cadavru. Încetul cu încetul se naşte intuiţia că trebuie să fie ceva comun între el şi acest om întins în patul lui. Încep iar a defila prieteni, rude, curioşi, cuprinşi de milă şi regrete, alţii rămânând indiferenţi. Vede pe florari care aduc flori, vede pe cei ce servesc în ocazii mortuare, iată şi pe medicul care face cea din urmă vizită, cu inima uşoară şi toată sinceritatea şi minciuna ce se ascunde în dosul voalului ipocriziei. Se face slujba religioasă şi el, împietrit, nu ştie ce să mai creadă, ascultă şi el până la sfârşit. Dar când a sosit momentul să fie luat cadavrul pentru a-l pune pe carul mortuar, o groază îl cuprinde, ţipă, urlă, aleargă, se roagă de unul, de altul, cere să se convingă dacă acest corp este al său. Obosit, cade în letargie şi cere să i se aducă medicul, ca să-i dea ceva fortifiante spre a-l readuce la viaţă. Nimeni nu-l vede, nimeni nu-l aude. Dar disperarea cea mai grozavă o încearcă atunci când a ajuns la cimitir, unde vede cum îl aşează în groapă. Niciodată cântecele religioase nu l-au pătruns ca acum. O puternică credinţă se naşte în el şi mintea îi fuge către Cel Atotputernic. „Doamne, Doamne, fă minunea ca acest cadavru să se ridice ca pe vremea lui Isus!" Dar minunea nu se produce. Dumnezeu este departe şi Ajutoarele Lui sunt neputincioase pentru a schimba Legea vieţii şi a morţii stabilită de divinul Creator. Bulgării de pământ se rostogolesc cu un sunet îngrozitor peste coşciug. Capul i se pleacă şi se lasă târât de ideea că într-adevăr corpul aşezat în pământ a fost al său, că a plecat din lumea pământului.

Această înţelegere, această idee la cei care s-au împăcat în lumea suferinţei cu ideea morţii revine mai repede. La alţii care au trăit mai intens, s-au bucurat de toate bunurile pământeşti cu tot elanul, care au fost lipiţi de materie, această înţelegere întârzie foarte mult, spiritul lor stând în apropierea gropii sau revenind spre a-l vizita. Cei ce au crezut că viaţa este atât cât este pe pământ, cei cu totul alipiţi vieţii terestre stau ani în preajma cadavrului, asistând la destrămarea, dizolvarea părticică cu părticică a corpului lor, văzând cum viermii se hrănesc cu ceea ce a fost el odată. Moartea fizică este deci o naştere în lumea astrală, naştere care se aseamănă cu cea fizică. Într-adevăr, în momentul naşterii, noul-născut trece printr-o mare zăpăceală provenită de presiunea exercitată asupra copilului în momentul expulzării, de tăierea cordonului ombilical care sileşte sângele să ia alte direcţii în corpul copilului, de pătrunderea aerului în plămâni şi de prima respiraţie aeriană. Din cauza acestor suferinţe, noul-născut are nevoie de odihnă. Rudele apropiate, după primele îngrijiri, îl culcă în leagănul lui dinainte pregătit de dragostea maternă şi îl lasă în linişte să doarmă, pentru a se obişnui cu noile condiţii de viaţă. Ei bine, tot astfel se petrece şi cu cel ce se naşte la viaţa astrală. Ca şi la copil, trecerea dintr-o lume într-alta se face cu oarecare durere, resimţită în special la cap. Şi el suferă ruperera unui cordon ombilical - cordonul fluidic care unea corpul astral de cel fizic. Şi el trebuie să se obişnuiască cu noua viaţă astrală ca şi copilul venit în lumea fizică; şi în fine tata, mama sau alte persoane apropiate ce au părăsit înaintea lui pământul, arată celui venit în lumea astrală toată dragostea şi îl înfăşoară cu o pătură fluidică ce-l adoarme, pentru ca în acest repaus mental omul venit în acest mediu să se obişnuiască şi natura să lucreze asupra sa, fără ştirea lui. Numai astfel se face separarea de cei iubiţi lăsaţi pe pământ, de suveniruri, de bunuri materiale. Când acest proces s-a îndeplinit, spiritele ce l-au asistat la trecerea din lumea terestră revin lângă acest suflet şi îl înconjoară cu toată dragostea lor. Spiritul ghid îl ia atunci şi-l duce în spaţiul astral.

miercuri, 1 iulie 2009

Dependenţa şi căutarea plenitudinii


De ce am deveni dependenţi de celălalt?
Motivul pentru care relaţiile de iubire romantică reprezintă o experienţă atât de intensă şi universal căutată este acela că ele par să ofere eliberarea dintr-o stare de frică, nevoie, lipsă şi neîmplinire, ce are rădăcini profunde şi face parte din condiţia umană în starea sa neeliberată şi neiluminată. Această stare are atât o dimensiune fizică, cât şi una psihologică.
La nivel fizic, evident, nu sunteţi complet şi nici nu veţi fi vreodată: sunteţi fie bărbat, fie femeie, adică o jumătate din întreg. La acest nivel, nevoia de a fi complet — întoarcerea la uniune — se manifestă prin atracţia dintre bărbaţi şi femei, prin nevoia bărbatului de femeie şi nevoia femeii de bărbat. Este aproape o nevoie irezistibilă de uniune cu polaritatea energetică opusă. Rădăcina acestei nevoi fizice este de natură spirituală: dorinţa de a pune capăt dualităţii, de a te întoarce la starea de plenitudine. Uniunea sexuală dă senzaţia cea mai apropiată de această stare la nivel fizic. Din acest motiv, este considerată experienţa care oferă cea mai mare satisfacţie în lumea fizică. Dar uniunea sexuală nu este mai mult decât o clipă trecătoare de plenitudine, o secundă de beatitudine. Atâta timp cât este căutată inconştient ca mijloc al mântuirii, persoana caută să pună capăt dualităţii la nivelul formei, nivel la care mântuirea nu este posibilă. Vi se oferă o imagine fugară, foarte tentantă a raiului, dar nu vi se permite să rămâneţi mai mult timp aici şi vă treziţi din nou într-un corp separat.
La nivel psihologic, sentimentul de lipsă sau de neîmpli-nire este chiar mai mare decât la nivel fizic. Atâta timp cât vă identificaţi cu mintea dvs., aveţi un sentiment al identităţii derivat dintr-o sursă externă. Adică obţineţi o idee despre cine sunteţi din lucruri care, în ultimă instanţă, nu au nimic de-a face cu cine sunteţi în realitate: rolul dvs. social, posesiunile, aspectul exterior, succesele şi eşecurile, sistemul de credinţe ş.a.m.d. Acest sine fals, construit de minte, se simte vulnerabil, nesigur şi caută mereu lucruri noi cu care să se identifice şi care să-i dea sentimentul că există. Dar nimic nu este vreodată suficient pentru a-i produce o satisfacţie de durată. Temerile sale rămân; ca şi sentimentul de lipsă şi de nevoie acută.
Dar atunci apare această relaţie specială. Ea pare să fie răspunsul la toate problemele sinelui fals şi pare să răspundă tuturor nevoilor sale. Cel puţin la prima vedere. Toate celelalte lucruri pornind de la care în trecut v-aţi derivat sentimentul identităţii par acum relativ nesemnificative. Acum aveţi un singur punct de interes care le înlocuieşte pe toate celelalte, dă sens vieţii dvs. şi prin el vă definiţi identitatea: persoana de care v-aţi „îndrăgostit". Nu mai sunteţi un fragment dislocat într-un univers nepăsător — sau cel puţin aşa vi se pare Lumea dvs. are acum un centru: persoana iubită. Faptul că centrul se află în afara dvs. şi că din acest motiv aveţi în continuare un sentiment de identitate derivat dintr-un obiect exterior nu pare să conteze prea mult la început. Ceea ce contează este că sentimentele subiacente, de neîmplinire, frică, lipsă şi insatisfacţie, atât de caracteristice stării de identificare cu mintea, au dispărut — sau nu? S-au dizolvat sau continuă să existe în spatele acestei realităţi superficiale numite fericire?
Dacă în relaţia dvs. aţi avut parte atât de „iubire", cât şi de opusul ei — atacul, violenţa emoţională — atunci e foarte probabil să confundaţi ataşamentul sinelui fals şi dependenţa cu iubirea. Nu puteţi să vă iubiţi partenerul la un moment dat, iar în următorul moment să îl atacaţi. Iubirea nu are opus. Dacă „iubirea" dvs. are un opus, atunci nu este iubire, ci o puternică nevoie a sinelui fals de a avea un sentiment de identitate mai complet şi mai profund, o nevoie pe care celălalt o satisface temporar. Este înlocuitorul pe care îl dă şinele fals pentru mântuire şi pentru scurt timp aproape că ne simţim mântuiţi.
Dar vine un moment când partenerul dvs. se comportă astfel încât nu vă mai satisface nevoile — sau mai curând nevoile sinelui fals. Sentimentele de durere, frică şi lipsă, care sunt o parte intrinsecă a conştiinţei sinelui fals, dar au fost acoperite de „relaţia de iubire", ies acum din nou la suprafaţă. Ca în cazul oricărei dependenţe, vă simţiţi minunat când drogul este disponibil, dar invariabil vine un moment când drogul nu mai funcţionează. Când acele sentimente dureroase reapar, le simţiţi chiar mai intens şi mai acut decât înainte. Pe deasupra, vă percepeţi partenerul, ca fiind cauza acestor sentimente. Aceasta înseamnă că le proiectaţi în afară şi îl atacaţi pe celălalt cu toată violenţa sălbatică a durerii dvs. Acest atac poate trezi durerea partenerului, şi el sau ea vă poate răspunde la atac. în acest punct, şinele fals mai speră încă în mod inconştient că atacul său sau încercările sale de manipulare vor reprezenta o pedeapsă suficientă pentru a-1 convinge pe partener să-şi schimbe comportamentul, ca să-l puteţi folosi din nou pentru a vă acoperi durerea.
Fiecare dependenţă apare dintr-un refuz inconştient de a accepta durerea şi de a o lăsa în urmă. Fiecare dependentă începe cu durerea şi se sfârşeşte în durere. Indiferent de substanţa de care sunteţi dependent — alcool, mâncare, droguri legale ori ilegale sau poate o persoană —, vă folosiţi de un lucru sau de o persoană pentru a vă ascunde durerea. Acesta este motivul pentru care în relaţiile intime, după ce euforia iniţială a trecut, apare atât de multă nefericire, atât de multă durere. Nu relaţiile provoacă durerea şi nefericirea. Ele scot la lumină ceea ce se află deja în dvs. Oricare dependenţă ajunge într-un punct în care nu mai produce rezultatul dorit şi atunci simţiţi durerea mai puternic ca oricând
Acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii încearcă mereu să scape de momentul prezent şi caută un fel de mântuire în viitor. Primul lucru pe care l-ar putea întâlni dacă s-ar concentra asupra Clipei de acum ar fi durerea proprie şi de acest lucru se tem ei. Dacă ar şti măcar cât de uşor este ca în Clipa de acum să obţină puterea care dizolvă trecutul şi durerea sa, realitatea care dizolvă iluzia! Dacă ar şti cât de aproape sunt de propria lor realitate, cât de aproape se află de Dumnezeu!
Nici
evitarea relaţiilor cu scopul de a încerca să se evite durerea nu este o soluţie. Durerea

este oricum prezentă. Exis
tă o mai mare probabilitate ca trei relaţii eşuate în tot atâţia ani să vă

forţeze să vă treziţi decât trei ani trăiţi pe o insulă pustie sau închis în cameră. Dacă aţi putea aduce

o prezenţă intensă în singurătatea dvs., acest lucru v-ar ajuta.