vineri, 10 iulie 2009

CALEA TOLTECĂ A LIBERTĂŢII , ÎNCĂLCAREA VECHILOR LEGĂMINTE


Toată lumea vorbeşte despre libertate. În toată lumea, diferiţi oameni, diferite rase, diferite ţări, se luptă pentru libertate. Dar ce este libertatea? În America se vorbeşte despre viaţa într-o ţară liberă. Dar suntem cu adevărat liberi? Suntem liberi să ne manifestăm cu adevărat personalitatea? Răspunsul este nu, nu suntem liberi. Adevărata libertate are de-a face cu spiritul uman–libertatea este de a te manifesta plenar.
Cine ne opreşte de a fi liberi? Blamăm guvernul, blamăm vremea, ne blamăm părinţii, blamăm religia, îl blamăm pe Dumnezeu. Cine ne opreşte de a fi liberi? Noi suntem cei care ne oprim. Ce înseamnă cu adevărat a fi liber? Uneori ne căsătorim şi spunem că ne pierdem libertatea, apoi divorţăm şi tot nu suntem liberi. Ce ne opreşte? De ce nu putem fi noi înşine?
Avem amintiri îndepărtate, despre perioada când obişnuiam să fim liberi şi ne iubeam starea de a fi liberi, dar am uitat ceea ce înseamnă cu adevărat libertatea.
Dacă vedem un copil de doi sau de trei ani, vom descoperi că suntem în faţa unei fiinţe umane libere. De ce este această fiinţă umană vie? Deoarece această fiinţă umană face exact ceea ce doreşte să facă. Fiinţa umană este complet sălbatică. La fel ca o floare, un copac sau un animal care nu a fost încă domesticit, este sălbatic! Şi dacă observăm fiinţele umane care au doi ani, descoperim că majoritatea lor au un zâmbet larg pe faţă şi se distrează. Ele explorează lumea. Lor nu le este frică să se joace. Le este frică atunci când se rănesc, când le este foame, când unele din nevoile lor nu sunt împlinite, dar nu le este teamă de trecut şi nici nu le pasă de viitor, trăiesc doar clipa prezentă.
Copiilor mici nu le este teamă să exprime ceea ce simt, sunt atât de iubitori încât dacă percep dragostea, ei se scufundă în dragoste. Lor nu le este deloc teamă să iubească. Aceasta este de fapt descrierea unei fiinţe umane normale. Copii fiind, nu ne este frică de viitor şi nici nu ne este ruşine cu trecutul. Tendinţele noastre umane sunt de a ne bucura de viaţă, de a ne juca, de a explora, de a fi fericiţi şi de a iubi.
Dar ce se petrece cu fiinţa umană care a devenit adultă? De ce este atât de diferită? De ce nu mai este sălbatică? Din punctul de vedere al Victimei putem spune că ni s-a petrecut ceva foarte trist, iar din punctul de vedere al luptătorului putem spune că tot ceea ce ni s-a petrecut este normal. Ceea ce ni s-a petrecut este faptul că am descoperit Codul de Legi, pe marele Judecător şi Victima ce ne guvernează viaţa. Nu mai suntem liberi deoarece Judecătorul, Victima şi sistemul de credinţe nu ne permit să ne manifestăm aşa cum suntem cu adevărat. Odată ce minţile noastre au fost programate cu tot acest gunoi, noi nu mai suntem fericiţi.
Acest lanţ se transmite de la o fiinţă umană la alta, de la o generaţie la alta, fiind perfect normal în societatea umană. Nu trebuie să-ţi acuzi părinţii pentru că te-au învăţat să fii la fel ca şi ei. Ce puteau să te înveţe dacă ei asta ştiau? Ei au făcut tot ceea ce au putut mai bine, iar dacă ei au avut o comportare abuzivă faţă de tine, aceasta a fost datorită educaţiei, fricilor şi propriilor lor credinţe. Ei nu au avut control asupra programărilor exterioare pe care le-au primit, astfel încât nu aveau cum să se comporte diferit.
Nu trebuie să-ţi acuzi părinţii sau pe altcineva care a avut faţă de tine o atitudine abuzivă, nici chiar pe tine. Dar este timpul să încetezi cu aceste abuzuri. Este timpul să te eliberezi de tirania Judecătorului prin schimbarea legămintelor tale. Este timpul să te eliberezi din rolul Victimei. Adevărata ta fiinţă este încă un copil care nu a crescut niciodată. Uneori acel copil iese la suprafaţă atunci când te distrezi sau te joci, când eşti fericit, când pictezi sau scrii poezii, cânţi la pian sau te exprimi cumva într-un mod oarecare. Acestea sunt cele mai fericite momente ale vieţii tale–în care realitatea iese la suprafaţă, când nu-ţi mai pasă despre trecut şi nu te îngrijorezi în legătură cu viitorul. Eşti exact ca un copil.
Dar există ceva care transformă toate aceastea, noi le numim responsabilităţi. Judecătorul spune: „Aşteaptă o secundă, eşti responsabil, ai multe lucruri de făcut, trebuie să munceşti, trebuie să mergi la şcoală, trebuie să câştigi bani pentru ca să trăieşti.” Toate aceste responsabilităţi îţi vin în minte. Faţa ta îşi schimbă expresia şi devine din nou serioasă. Dacă îi priveşti pe copii atunci când se joacă de-a adulţii, vei vedea că şi expresia de pe feţele lor se schimbă şi devine serioasă. „Să presupunem că eu sunt un avocat.” şi imediat expresia feţei schimbă; îi ia locul faţa de adult. Mergem la tribunal şi acesta este genul de mimică pe care-l vedem, iar aceasta ne reprezintă. Suntem încă copii, dar ne-am pierdut libertatea.
Libertatea pe care o căutăm este libertatea de a fi noi înşine, de a ne exprima liber. Dar dacă ne uităm la vieţile noastre vom vedea că în majoritatea timpului facem doar lucruri care să le placă altora, doar pentru a fi acceptaţi de ceilalţi, în loc să ne trăim viaţa şi să ne facem plăceri nouă înşine. Aceasta se petrece şi cu libertatea noastră. Şi vedem în societatea noastră şi în toate societăţile din lume, că dintr-o mie de oameni, 999 sunt complet domesticiţi.
Cel mai rău este că marea majoritate a noastră nu suntem conştienţi că nu suntem liberi. Este ceva înăuntrul nostru care ne şopteşte că nu suntem liberi, dar noi nu înţelegem despre ce este vorba şi de ce nu suntem liberi.
Problema cu cea mai mare parte a oamenilor este că ei îşi trăiesc vieţile şi nu descoperă niciodată că Judecătorul şi Victima le conduc mintea şi de aceea nu au nici o şansă de a fi liberi. Primul pas către libertatea personală este starea de conştiinţă. Este necesar să fim conştienţi de problemă pentru a o putea rezolva.
Conştientizarea este întotdeauna primul pas deoarece, dacă nu eşti conştient, atunci nu poţi transforma nimic. Dacă nu eşti conştient că mintea ta este plină de răni şi de otravă emoţională, nu poţi începe să cureţi şi să vindeci rănile şi vei continua să suferi.
Nu există nici o motivaţie pentru a suferi. Fiind conştient, te poţi revolta şi poţi spune „Este suficient!”. Poţi începe să cauţi o modalitate pentru a-ţi vindeca şi a-ţi transforma visul personal. Visul planetei este doar un vis. Nici măcar nu este real. Dacă intri în vis şi începi să-ţi provoci credinţele, vei descoperi că majoritatea credinţelor care te ghidează către o minte suferindă nici măcar nu sunt adevărate. Vei descoperi că ai suferit toţi aceşti ani din cauza unei drame care nici măcar nu este reală. De ce? Din cauză că sistemul de credinţe ce ţi-a fost sădit în minte se bazează pe minciuni.
De aceea, este important pentru tine să devii stăpânul visului tău propriu; de aceea, Toltecii au devenit Maeştrii ai Viselor. Viaţa ta este manifestarea visului tău; este o operă de artă. Poţi să-ţi schimbi viaţa oricând dacă nu-ţi mai place visul. Maeştrii visului crează o capodoperă de viaţă; ei controlează visul făcând alegeri. Totul are consecinţe şi un maestru al visului este conştient de consecinţe.
A fi Toltec este un mod de viaţă. Este modul de viaţă în care nu există conducător şi supus, în care ai propriul tău adevăr şi-ţi trăieşti propriul adevăr. Un Toltec devine înţelept, devine sălbatic şi devine liber din nou.
Există trei modalităţi prin care oamenii pot deveni Tolteci. Prima este de a fi Maestru al Conştiinţei. Aceasta înseamnă de a fi conştient de cine eşti cu adevărat, cu toate posibilităţile aferente. A doua este de a fi Maestru al Transformării–cum te transformi, cum să nu poţi fi domesticit. A treia este de a fi Maestru al Intenţiei. Intenţia este, din punctul de vedere al Toltecilor, acea parte a vieţii care face posibilă transformarea energiei; există doar o „fiinţă” vie care pare să deţină toată energia lumii sau ceea ce noi numim Dumnezeu. Intenţia este chiar viaţa, este iubirea necondiţionată. Maestrul Intenţiei este de aceea Maestrul Iubirii.
Când vorbim despre cărarea Toltecă către libertate, descoperim că ei au o întreagă gamă pentru a se elibera de domesticire, de a nu se lăsa domesticiţi. Ei compară Judecătorul, Victima şi sistemul de credinţe cu un parazit ce invadează mintea umană. Din punctul de vedere al Toltecilor, toate fiinţele ce s-au lăsat domesticite sunt bolnave, bolnavi deoarece există în ele un parazit ce le controlează mintea şi creierul. Hrana pentru parazit sunt emoţiile negative care vin din frică.
Dacă vom fi atenţi la descrierea parazitului, vom descoperi o fiinţă vie ce trăieşte în alte fiinţe, sugându-le energia, dar care nu le aduce nici o altă contribuţie folositoare, în schimb, mai mult, parazitul îşi răneşte gazda încetul cu încetul. Judecătorul, Victima şi sistemul de credinţe se potriveşte perfect descrierii anterioare. Împreună, ele cuprind fiinţa vie ce este compusă din energia psihică sau emoţională, iar această energie este vie. Bineînţeles că nu este o energie materială, dar nici emoţiile nu sunt o energie materială. Visele noastre, de asemenea, nu sunt o energie materială, dar ştim că ele există.
Una din funcţiile creierului nostru este de a transforma energia materială în energie emoţională. Creierul nostru este fabrica de emoţii şi ni s-a spus că principala funcţie a minţii noastre este de a visa. Toltecii cred că parazitul–Judecătorul, Victima şi sistemul de credinţe–deţine controlul asupra minţii noastre; ne controlează propriile noastre vise. Parazitul visează prin intermediul minţii voastre şi îşi trăieşte viaţa prin intermediul corpului vostru. El supravieţuieşte datorită emoţiilor ce provin din frică şi se hrăneşte din drame şi din suferinţe.
Libertatea pe care o căutăm înseamnă a ne folosi mintea şi corpul, de a ne trăi viaţa, în loc de a trăi viaţa unui sistem de credinţe. Când descoperim că mintea ne este controlată de către Judecător şi de către Victimă, iar „Eu-ul” nostru real este pus la colţ, atunci avem doar două posibilităţi de a alege. O alegere este de a continua să trăim în modul în care ne-am obişnuit, să-l îmbrăţişăm pe Judecător şi pe Victimă, să continuăm să trăim în visul planetei. O a doua şansă este de a face ceea ce făceam atunci când eram copii, atunci când părinţii încercau să ne domesticească. Putem să ne revoltăm şi să spunem „Nu!” Putem declara război împotriva parazitului, un război împotriva Judecătorului şi Victimei, un război pentru independenţă, un război pentru dreptul de a ne utiliza mintea şi creierul.
De aceea, în toate tradiţiile şamanice din America, din Canada până în Argentina, oamenii se numesc luptători, deoarece ei sunt în război împotriva paraziţilor. Acesta este adevăratul înţeles al luptătorului. Luptătorul este unul dintre cei care se revoltă împotriva invaziilor parazitului. Luptătorul se revoltă şi declară război.
Dar a fi un luptător nu înseamnă că întotdeauna câştigăm războiul; poate însemna că putem învinge sau pierde, dar când facem ceea ce putem mai bine, cel puţin avem şansa de a fi liberi din nou. Alegând acest drum, cel puţin înseamnă că avem demnitatea de a ne revolta şi suntem siguri că nu suntem nişte biete victime cu emoţiile noastre negative sau care reacţionăm la emoţiile otrăvitoare ale celorlalţi. Chiar dacă vom fi printre victimele inamicului nostru–parazitul–nu vom fi printre victimele care nu au reacţionat.
A fi un luptător ne oferă oportunitatea de a transcende visul planetei şi de a ne schimba visul personal într-un vis pe care-l numim paradis. La fel ca şi iadul, paradisul este un loc care există în interiorul minţii noastre. Este un loc de bucurie, un loc în care suntem fericiţi, în care suntem liberi să iubim şi să fim cei ce suntem cu adevărat. Putem atinge paradisul atât timp cât suntem în viaţă; nu trebuie să aşteptăm până murim. Dumnezeu este întotdeauna prezent, paradisul este peste tot, dar înainte de toate trebuie să avem ochi şi urechi pentru a vedea şi pentru a auzi acest adevăr. Trebuie să ne eliberăm de parazit.
Parazitul poate fi comparat cu un monstru cu o mie de capete. Fiecare cap al parazitului este una din fricile pe care le avem. Dacă dorim să fim liberi, va trebui să distrugem parazitul. O soluţie este de a ataca fiecare cap al parazitului, ceea ce înseamnă a ne înfrânge fiecare teamă, una câte una. Acesta este un proces lent, dar funcţionează. De fiecare dată când ne înfrângem teama suntem puţin mai liberi.
O a doua modalitate de abordare ar fi să încetăm să hrănim parazitul. Dacă nu-i mai oferim parazitului nici un fel de hrană, vom omorî parazitul prin înfometare. Pentru a face aceasta trebuie să ne controlăm emoţiile, trebuie să nu mai producem emoţii stârnite de frică. Este uşor de zis, dar foarte dificil de făcut, deoarece Judecătorul şi Victima ne controlează mintea.
O a treia soluţie este numită iniţierea în moarte. Iniţierea în moarte se regăseşte în mai multe tradiţii şi şcoli ezoterice din lume. O vom gasi în Egipt, India, Grecia şi America. Aceasta este moartea simbolică care omoară parazitul, fără a produce nici un rău corpului nostru fizic. Când „murim” simbolic, parazitul trebuie de asemenea să moară. Această soluţie este mai rapidă decât celelalte două soluţii, dar şi mai dificilă decât ele. Este necesar să avem un mare curaj pentru a întâmpina îngerul morţii. Trebuie să fim foarte puternici.
Să privim mai de aproape fiecare dintre aceste soluţii.

Un comentariu: