marți, 6 aprilie 2010

Moartea - PROF. SCARLAT DEMETRESCU


Fenomenul morţii 1-a preocupat pe om de la apariţia sa pe pământ. Nici un eveniment nu 1-a pus mai adânc pe gânduri ca starea de nemişcare şi răceală din momentul morţii trupului omenesc. Sălbaticul cel mai primitiv are noţiunea morţii, are sentimentul că s-a petrecut ceva extraordinar cu semenul său, căci nu mai simte şi nu se mai mişcă. Acest sentiment s-a întărit prin observarea că toate fiinţele mor după o vreme.

într-adevăr, tot ce există, materii şi fiinţe, trebuie să-şi schimbe starea. Toate mor, după înţelesul nostru omenesc, toate trec prin diferite faze, din punct de vedere spiritual. Săracul şi bogatul, ignorantul şi savantul, cu toţii trebuie să trecem prin poarta morţii, care ne duce la viaţa spirituală. Toţi suntem supuşi durerii de a vedea pe cineva iubit, plecând de lângă noi în lumea invizibilă ochilor noştri fizici.

Acest eveniment, extrem de natural, instituit cu desăvârşită înţelepciune de Cel Atotputernic, a produs asupra omului - pe parcursul a mii şi mii de secole - atâta frică, atâtea griji şi superstiţii, încât toată existenţa lui a stat sub teroarea zilei fatale, că va muri, se va prăpădi pentru totdeauna.

Nici azi, când'omul a ajuns să scruteze multe din secretele naturii, omenirea nu este lămurită ce este dincolo de mormânt. Altădată, marii iniţiaţi cunoşteau cauza şi scopul acestui fenomen. Restul omenirii era neştiutoare şi prea înapoiată ca să înţeleagă tainele şi actele intime ce au loc cu prilejul trecerii din lumea materiei grosolane, în cea a materiei eterice. Azi însă, lărgindu-se gradul de înţelegere al omului, e posibil să se reveleze unui număr mai mare de oameni seria de fenomene ce au loc în timpul desprinderii entităţii spirituale din haina sa terestră.

în infinita Sa înţelepciune, Tatăl iubitor aprinde în anumite locuri candele, înalte cercuri de revelaţie, şi prin aleşii Săi spaţiali formează instrumente - mediumi, prin intermediul cărora entităţile spirituale revelează oamenilor întregul proces al morţii, modul cum se face trecerea din starea fizică în cea spirituală. Prin aceste cercuri de revelaţie sau de iniţiere, omul primeşte cunoştinţe direct din Cer, prin intermediul mediumului.

Există câţiva oameni, risipiţi prin mulţimea omenirii, cu darul minunat de a vedea şi auzi fenomene şi lucruri pe care majoritatea nu le vede şi nici nu le aude. Aceştia văd entităţile spirituale şi aud vorbirea lor exprimată prin gânduri ce par a fi vorbire omenească. Un asemenea^om e un fericit al pământului, pentru că are cunoştinţă de entităţile spirituale care îşi duc traiul în sferele cereşti. Pentru un asemenea om, moartea nu mai prezintă un aspect îngrozitor, el văzând toate etapele morţii, actul morţii în toată desfăşurarea ei, înţelege că moartea nu este decât un fapt ce înlesneşte omului ascensiunea pe scara evoluţiei veşnice.

Este o necesitate imperioasă ca omul să ştie ce este moartea, să se convingă de rostul acestui mare act din existenţa sa, pentru a scăpa de povara gândului „Am să mor!" Cunoscând Adevărul, el nu va mai fi copleşit de durere, bătut de vântul gândurilor negre, că şi-a pierdut pentru veci iubita sa soţie, scumpa sa mamă ori adoratul său copilaş.

De ce această jale, de ce această nelinişte? Dacă omul ar cunoaşte Adevărul, n-ar mai fi atâtea zbuciumări sufleteşti, atâtea tragedii, sinucideri şi tulburări mentale, cu ocazia plecării celor apropiaţi.

Această trecere de la o stare la alta este un fenomen comun întregii creaţii. Apa este lichidă, ea poate trece în anumite condiţii în stare solidă, gazoasă sau radiantă. Dar în orice stare s-ar afla, ea tot apă rămâne. Mineralul dilatat prin căldură, contractat prin frig, crapă, se sfărâmă în bucăţele, în, ţărână. La rândul său, praful poate fi dizolvat de apa ploilor, prefăcut în soluţie şi absorbit astfel în corpul plantelor, unde se preface în materia constitutivă a plantei. Cei neştiutori, privind o plantă, nici nu bănuiesc că în interiorul ei există acelaşi mineral, acelaşi lut, piatra de var sau nisipul pe care calcă piciorul lor. Plantele mor, animalele mor şi ele, adică sunt părăsite de sufletul lor, de acel ceva care le dă viaţă. Planetele şi stelele, la o vreme se destramă, se pulverizează şi apoi se risipesc în spaţiu, pulberea lor fluidizându-se mai târziu şi reîntorcându-se la izvorul de unde au purces cândva, cu miliarde de veacuri în urmă.

în lumina acestui adevăr, viaţa omului dobândeşte un alt înţeles, iar moartea, din oribilă, respingătoare, devine un eveniment firesc, chiar fericit, pentru motivul că omul scapă din întunericul vieţii pământeşti, pentru a trece într-o lume de lumină, unde viaţa este mai uşoară, scapă de noianul suferinţelor şi grijilor necurmate, pentru a trece într-o lume liniştită şi plină de fericire - dacă s-a silit să păzească legile divine.

Este o necesitate absolută ca omul să cunoască ce se va petrece cu el în momentul morţii, pentru ca acest prag ce desparte două existenţe - cea terestră şi cea spaţială - să fie trecut cu toată încrederea, deoarece numai astfel ne redobândim repede conştiinţa în lumea cealaltă. Dacă, la ora fatală, omul vine cu idei false din lumea terestră, rămâne sub domeniul fricii şi al neştiinţei, iar trecerea se va face greu, cu o agonie prelungită; în plus, ajuns acolo, multă vreme spiritul nu e lămurit unde se află, ce s-a întâmplat cu el, se zbate în neştiinţă, şi târziu, uneori foarte târziu, află că nu mai este în lumea fizică, ci într-o lume formată dintr-o materie diferită şi în condiţii cu totul deosebite de cele pământeşti.

Acest act general şi natural a generat nenumărate presupuneri şi diferitele credinţe. Astfel, cei care pretind că ar cunoaşte mecanismele lumii fizice, nu văd în viaţa plantelor, animalelor şi a omului decât fenomene fizice, chimice şi biologice, considerând că viaţa omului este trăită acum pe pământ, şi nu este altceva decât rezultatul funcţiilor aparatelor şi sistemelor din organismul său. Aşadar, „Bucură-te, omule, cât trăieşti, căci după moarte nu mai eşti decât un stârv nesimţitor, pe care viermii îl vor roade şi fărâmiţa. Totul s-a isprăvit cu tine, când ai ieşit din cadrul vieţii".

O altă categorie de oameni cred că mai există poate ceva dincolo de moartea trupului. Ei vorbesc despre o viaţă din lumea cealaltă, deşi nu ştiu ce este, cum este, unde este acea lume şi cum îşi duce omul acea viaţă? Aceşti oameni - suflete bune, miloase, cumpătate în fapte şi în cuvinte - cred în afirmaţiile reprezentanţilor bisericii de care aparţin, şi anume că există o altă viaţă, pentru care omul trebuie să se silească să o dobândească. Dar slujitorii bisericii nu pot da nici o lămurire despre această viaţă spirituală, deoarece, ei înşişi au pierdut orice contact cu Cerul, rămânând doar cu zidurile bisericilor care au devenit simple construcţii; pentru că o biserică întreagă poate deveni o casă obişnuită când cei care intră în ea respiră doar în mărginirea lutului lor terestru, pe când un copac devine templu sfânt când este îmbrăţişat de două mâini a căror suflet este un canal al Divinităţii. Aşadar, reprezentanţii bisericilor nu sunt în stare să explice sau să descrie absolut nimic din fenomenele sau fiinţele sferelor cereşti, ei doar impunând o simplă afirmaţie care te lasă rece şi nu te scoate din cercul îndoielii. Bieţii oameni ar dori să se conformeze unei vieţi exemplare, dar nu se pot scutura de apăsătoarea şi zdrobitoarea îndoială: „Aşa o fi? Mai există pe undeva un loc unde spiritul omului îşi mai continuă existenţa?"

în fine-, există oameni, foarte puţini la număr, care cunoscând ceva din ceea ce se află dincolo de vălul ce desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, se silesc să-şi ducă existenţa terestră în deplină cunoştinţă de urmările ei, pentru a putea, după moartea trupului lor, să se bucure de o viaţă spirituală cât mai fericită.

Din cele expuse, se vede că există cel puţin trei categorii principale de oameni care au vederi deosebite asupra vieţii. Unii nu cred în existenţa vieţii dincolo de moarte. Alţii înclină a crede, şi ca atare se silesc să dobândească fericirea cerească, dar nu ştiu cum o fi şi unde o fi. în fine, a treia categorie cunoaşte o parte din Adevăr şi se sileşte să ducă o viaţă corectă, ştiind că ceea ce seamănă, în viaţa terestră, va culege în vieţile viitoare.

Curios este faptul că în vremurile îndepărtate, omenirea era mai simplă, necunoscătoare a fenomenelor din natură, dar era mai încrezătoare în existenţa unei vieţi după moartea fizică. Azi, când mintea omului este mai clară şi când suma cunoştinţelor terestre duce la concluzia existenţei unei Divinităţi şi a unui plan de evoluţie, nu se mai crede în nemurirea spiritului, intr-o viaţă dincolo de hotarul morţii. Curiozitatea creşte când vedem că statele civilizate care domină pământul prin puterea lor militară, prin prosperitate economică şi descoperiri ştiinţifice, sunt atât de înapoiate în cunoaşterea legilor spirituale şi sufleteşti, iar popoare sărace şi înapoiate cunosc unele legi şi fenomene din domeniul invizibilului, şi anume legea evoluţiei veşnice şi rolul vieţilor nenumărate, pe care omul trebuie să le parcurgă pe Pământ şi pe alte planete, ca să urce pe scara cunoaşterii şi a moralităţii. Răspunsul îl găsim în faptul că noi, europenii, suntem o rasă de oameni noi, care avem, e drept, toată vigoarea tinereţii, dar şi o superficialitate în cugetare, pe când popoarele Orientului - indienii, chinezii, tibetanii etc, sunt popoare bătrâne, al căror trecut se pierde în negura vremurilor, ei numărând în istoria lor dinastii, legislatori şi învăţaţi de acum 30.000 de ani.

Occidentalii, cu viaţa lor intensă, cu goana după realizări pământeşti, cu frământări pentru câştiguri materiale, acordă prea puţină atenţie preocupărilor sufleteşti. Popoarele Orientului pe lângă satisfacerea vieţii trupeşti, acordă o atenţie deosebită necesităţilor sufleteşti şi spirituale; din această cauză, puterile lor sufleteşti sunt mai mari. Astfel se explică numărul mare al celor care se bucură de facultăţi spirituale în rândul acestor popoare, pe când în ţările occidentale persoanele clarvăzătoare sunt foarte rare.

S-ar fi cuvenit ca aceste taine să fie cunoscute de preotimea tuturor religiilor şi să fie comunicate omului, dar cei care le cunosc - rabinii - o ţin ascunsă. Preotimea creştină - care a cunoscut şi propovăduit timp de două sute de ani după plecarea Domnului din preajma Pământului, nemurirea spiritului şi reîntruparea acestuia - a pierdut orice cunoaştere referitoare la lumea invizibilă, iar azi, neştiutoare, se mărgineşte să propovăduiască doar dogma referitoare la conduita vieţii fizice. Ea nu mai este în măsură să explice viaţa omului după moarte, mărginindu-se doar la simple afirmaţii despre o viaţă plină de chinuri în iad, pentru cei care s-au făcut culpabili în lumea pământeană, şi de o viaţă fericită în rai, pentru cei care s-au conformat preceptelor propovăduite de Sfânta Scriptură, interpretată de fiecare biserică după bunul său plac, prin judecăţi infirme şi mărginite. Unde este iadul şi raiul, sub ce formă şi cât timp îşi petrece omul existenţa în aceste locuri - nu ştie nici ea. Biserica era iniţial în posesia Adevărului, dar azi nu mai este în măsură să ne descrie originea vieţii, rolul vieţii şi legile care îi domină evoluţia, în eternitate.

în timpurile îndepărtate iniţiaţii transmiteau oral discipolilor aceste cunoştinţe, iar în prezent, se aştern pe hârtie, formând diferite tratate. Obţinute de la autori diferiţi, în ţări şi timpuri diferite,prin compararea lor s-au ales părţile comune şi constant transmise, constiruindu-se Doctrina revelată.

Din expunerea ei, omenirea află azi despre rostul spiritului şi sufletului în lumea fizică şi metafizică,despre creaţia Tatălui şi despre natura şi atributele Fiinţei supreme.
în general, aceste comunicări nu sunt crezute de ignoranţi, cei care se pretind savanţi le neagă cu încăpăţânare, fără ca măcar să le studieze, deşi Tatăl ceresc a dat fiecărui om judecată, prin care să cerceteze lucrurile şi faptele, să le cântărească şi să extragă din ele Adevărul.

Este la mintea celui mai simplu om că dacă explicaţiile referitoare la modul în care moare omul, cum se reîntrupează şi traiul său în spaţiu, ca entitate spirituală, se potrivesc la douăzeci, o sută, o mie de comunicări făcute în timpuri diferite şi unor persoane clarvăzătoare, străine între ele şi aflate în ţări îndepărtate unele de altele, este riepermis, ca să nu zic stupid, să nu le dai crezare. Logica, bunul-simţ cere să citeşti, să cercetezi şi să cauţi să te convingi prin propriile tale simţuri, în felul acesta, oricine are ocazia să descopere comunicările entităţilor spirituale luminoase, coborâte printre noi, pământenii. Prin aceste comunicări ele ne descriu existenţa lor în imensitatea spaţiilor, senzaţiile trăite cu ocazia trecerii pragului morţii; oferindu-ne totodată sublime sfaturi prin care să ducem o viaţă cuminte, frăţescă, pentru a ne bucura de fericirea vieţii spaţiale.

Cunoscându-se aceste taine, omenirea va vedea în actul morţii o simplă trecere de la o formă de viaţă la alta, asemănătoare oarecum ieşirii dintr-o casă în curte, dintr-o închisoare la libertate. Fenomenul se petrece ca şi cum unul şi acelaşi om şi-ar dezbrăca un pardesiu şi l-ar agăţa în cui. Oare, prin acest act, îşi pierde omul personalitatea? Desigur că el rămâne absolut acelaşi, cu aceeaşi judecată, cu aceleaşi simţăminte, calităţi şi defecte; cu alte cuvinte, cu acelaşi bagaj intelectual şi moral, cu afecte şi pasiuni pe care le-a avut până atunci. Moartea fizică nu schimbă cu nimic ceea ce a văzut, citit, auzit şi experimentat omul în diferitele sale vieţi terestre. După moartea fizică, la deşteptarea sa în lumea spaţială, el nu este nici mai presus nici mai prejos de gradul său evolutiv.

Se poate întâmpla ca într-o viaţă terestră o entitate spirituală să fie un profesor universitar, un ministru sau orice altă personalitate^ şi cu toate acestea, duhul său are un grad evolutiv inferior. Dar e posibil ca un biet cioban, un biet ţăran, neştiutor, dar admirabil ca moralitate, după destrupare să fie o mare lumină spirituală, ocupând în viaţa cerească un înalt grad spiritual. Prin urmare valoarea unei entităţi spirituale nu se măsoară după rangul său social pământesc, după cunoştinţele sale lumeşti, ci 'după vechimea scânteii sale divine, după gradul său de evoluţie morală şi intelectuală.

Deşi omenirea este încă departe de cunoaşterea înaltelor taine ale naturii, totuşi citirea şi auzirea lor o pune pe gânduri, şi într-o oarecare măsură îşi va schimba conduita, pentru că ideile lucrează asupra ei asemenea unor forţe, îndemnând-o să nu mai genereze cauze ale căror efecte se vor întoarce împotriva ei. Cunoscând câte puţin din aceste taine, linia vieţii umane va fi mai fermă, mai demnă, şi moartea nu va mai stârni groaza încercată de toţi cei care nu cunosc Adevărul. ^

O, Doamne, cât aş dori ca fraţii mei să ajungă cu toţii la cunoaşterea acestor adevăruri, orânduite de Tine în lume! Pentru că cine'se osteneşte să studieze această ştiinţă, nu va mai greşi!

Cunoştinţele cu privire la univers şi viaţă constituie o ştiinţă, pentru că fenomenele se produc veşnic după aceleaşi legi, norme fixe, după care se desfăşoară viaţa. Or o sumă de legi ce privesc aceleaşi fenomene, produse totdeauna în aceleaşi condiţii, formează o ştiinţă. Dar această ştiinţă te poartă către Autorul tuturor forţelor şi legilor stabilite, la Fiinţa supremă, Tatăl creator. Raportul dintre om şi Creatorul lumilor văzute şi nevăzute se numeşte religie. Cunoaşterea acestei ştiinţe, nu te va mai lăsa să cazi în greşeala atâtor bănuieli şi superstiţii, ce bântuie omenirea.

Când va ajunge să se convingă că moartea e un act absolut natural, ca orice necesitate fiziologică - fiind o trecere necesară dintr-o formă de trai într-alta - omul nu va mai cădea în greşeala de a boci zile şi ani plecarea în lumea invizibilă a celor dragi. El va şti că durerea sa produce vibraţii, a căror unde eterice străbat spaţiile din jurul pământului. Aceste unde, având o anumită forţă, o anumită lungime de undă, merg şi se adresează direct celui plecat din lumea fizică, producând asupra lui o impresie penibilă. Sărmanul spirit, nici nu şi-a revenit bine din zăpăceala trecerii pe poarta morţii şi este copleşit de tristeţea, de vibraţiile simţămintelor de durere, jale şi deznădejde ale celor rămaşi în lumea fizică. Această durere îl zguduie atât de mult, îl tulbură atât de puternic,

încât multă vreme nu-şi poate lămuri noua stare, şi foarte târziu ia cunoştinţă pe deplin de mediul unde se află. Suferinţele iubiţilor săi lăsaţi jos, în planul pământesc, îl întristează atât de mult, încât în loc să-1 ajute la desluşirea noii situaţii, la avansarea lui, aceştia îl trag în jos, lângă ei, aproape de pământ, şi nu-i dau posibilitatea sufletească să se despartă de ei, pentru a se înălţa în sfera cerească, în zona spaţială, cuvenită gradului său evolutiv. Astfel, îi fac un rău, din necunoaşterea legilor vieţii şi ale morţii, şi din egoismul lor că nu-1 mai au fizic printre ei.

Orice efort este insuficient pentru a convinge, pentru a îndemna pe toată lumea să se lase de doliu, de haina neagră, de crepul de jale - semnul deznădejdii, al regretului plecării în lumea luminii, al celui drag. Nu mai este nevoie de aceste demonstraţii arhaice, de pe vremea când omenirea abia se orienta în viaţă, ca şi bietul copilaş în primii săi ani de existenţă. A trecut vremea când în mormânt se puneau bani pentru ca defunctul să aibă cu ce plăti transportul şi taxele pe la diferitele vămi cereşti, sau era îngropat cu armele sale. Au fost timpuri de grozavă ignoranţă, când se îngropa sau se ardea soţia, sclavul şi calul celui plecat în lumea sferelor cereşti.

Dacă îi iubiţi Cu adevărat pe cei plecaţi de lângă voi, nu-i mai plângeţi, căci aceste lacrimi îi ard fluidic, cum arde jăratecul trupul vostru. Este mai bine, mai demn, mai spiritual, să vă înălţaţi gândul cu iubire, cu respect, rugându-vă zilnic pentru luminarea şi avansarea pe cărarea vieţii lor veşnice. Alături de aceste rugăciuni este de mare folos - pentru cel ce se roagă şi pentru cel pentru care se roagă - ca vorba sau gândul să fie tradus în faptă.

Tot ce există în natură, de la electron la univers, e legat unul de altul, formând un bloc condus pe calea destinului spre mai bine, mai frumos, spre perfect. Tatăl doreşte ca omul, deşi absolut liber în gândurile, vorbele şi mai ales pe faptele sale, să lucreze la marea operă de solidaritate, la ajutorarea celui slab, la mângâierea celui întristat, la adăpostirea, îmbrăcarea şi hrănirea celui în mizerie. In această idee, având în vedere legea solidarităţii, ajutaţi, în numele celui plecat, după posibilitatea voastră, pe orice nenorocit ieşit în cale, indiferent de neam sau religie. Prin aceasta ajutaţi un greşit al vieţii, din alte întrupări, iar pe de altă parte ajutaţi pe iubitul vostru din spaţiu, care în virtutea legii corespondenţei va primi unde fluidice superioare şi situaţia lui se va îmbunătăţi. Ilustrez această recomandare cu un exemplu.

într-una din zilele lui decembrie 1936, ghidul cercului nostru de revelaţie - Sfântul Mina, ne recomandă să ne rugăm pentru sufletul unui oarecare Vasile. „Rugaţi-vă pentru el, sărmanul, căci, născut orb în lumea voastră, a trăit până către bătrâneţe în întunericul vieţii fizice. Dar la o vreme, disperat de soarta lui, sărmanul şi-a curmat viaţa, crezând că termină cu nenorocirea. Vai lui! A scăpat de întunericul lumii voastre, dar venind aici a dat peste o beznă şi mai profundă. O faptă necugetată, prin care acum e şi mai nenorocit."

Noi, asistenţii, ne-am propus să ne rugăm pentru sufletul său, să aprindem câte o lumânare la biserică şi să facem câte o mică pomană în numele lui. A trecut o vreme şi într-o seară, la o şedinţă, ne pomenim că ghidul ne anunţă prezenţa lui Vasile, care în cuvinte foarte înduioşătoare, ne mulţumeşte şi ne aduce la cunoştinţă că a început să se risipească bezna din jurul său şi că întrezăreşte lumina materiilor spaţiale.

Nu există entitate spirituală, care, după ce a părăsit lumea fizică, să nu coboare la suprafaţa pământului, pentru a-i vizita pe cei lăsaţi jos, pentru a-i sugestiona cu îndemnuri de curaj sau a-i ajuta, dându-le fluide de întărire fizică, de sănătate, ori chiar să-i ajute efectiv în activitatea lor intelectuală sau fizică. Evident, duhurile neavând trup nu pot ajuta în această direcţie decât pe cale fluidică - materie pe care o concentrează cu puterea voinţei şi a gândului lor până aproape de a deveni o forţă fizică. Ele vin mereu lângă noi, ne îmbrăţişează, ne sărută, îşi sprijină capul pe pieptul nostru, dar având vehicole formate din materii subtile celei fizice, rămân imperceptibile organelor noastre senzoriale. Se întristează când ne văd şi ne fac cunoscută prezenţa lor prin mici semne: trosnituri de obiecte, ciocănituri în oglindă sau geam, spargerea de la sine a'unui pahar, ori printr-o străfulgerare, dacă odaia este întunecată.

Va veni vremea, peste mii şi mii de ani, când omenirea avansând mereu pe cărarea nevăzută a progresului spiritual, va ajunge să-i vadă şi să-i audă pe cei din lumea,spaţială. Prin concentrare mentală, oamenii trupeşti vor lua legătura cu lumea spirituală, aşa cum vorbim şi ne înţelegem azi noi, oamenii, între noi. Atunci, cei mai mulţi vor crede în existenţa spiritului veşnic' nemuritor, atunci vor înţelege tainele naşterii, ale vieţii şi ale morţii, şi motivul pentru care Tatăl ceresc Populează din veşnicie spaţiile infinite cu miliarde de corpuri cereşti. Dar până atunci, doar acei oameni au darul de a auzi şi vedea lumea spirituală cu locuitorii săi, a-1 căror spirit a revenit de toarte multe ori la viaţa trupească, trezind prin suferinţă la o conştiinţă superioară scânteia divină dinei - miezul spiritului lor, care a dobândit un grad înalt pe scara evoluţiei. Chemând mental pe cei iubiţi, aceşti clarvăzători se pot întreţine cu ei, primind răspuns la întrebări, în limita permisă oe superiorii entităţilor spirituale cu care comunică.

Orice comunicare fără învoire prealabilă este pedepsită. Voi da un exemplu.

Trăia în Bucureşti un cetăţean care ducea o viaţă cuminte şi retrasă, din modestul său venit. Potrivit trecutului său spiritual, Domnul 1-a învrednicit cu darul auzului spiritual. Pe vremea când era elev la şcoala comercială din Bucureşti, avea un coleg cu care se înţelegea foarte bine. Acest coleg a părăsit de tânăr viaţa terestră, întorcându-se în lumea spirituală. Intr-o seară, mentalul cetăţeanului fiind liber şi liniştit, aude „glasul" fostului său coleg - locuitor al Cerului - care îi aduce la cunoştinţă că în curând va avea o mare nemulţumire, de unde nici nu se aşteptă; şi anume, fratele îl va da în judecată, cerându-i o pretinsă sumă pe care ar fi primit-o de la mama lui, înainte de moartea acesteia. într-adevăr, peste câteva zile primeşte citaţie de chemare în judecată, dar neexistând nici o probă, fratele pierde procesul.

Entitatea spirituală a făcut această comunicare cu de la sine putere, fără permisul superiorului său. Urmarea a fost că, pentru greşeala sa a fost judecată şi condamnată la o nouă întrupare. A trecut mai bine de un an şi cetăţeanul nu a mai fost vizitat din spaţiu de prietenul său spiritual. într-o seară îi aude cu mirare din nou „glasul". întrebându-1 de ce a lipsit atâta vreme, primeşte următorul răspuns: „Dragul meu, orice greşeală, cât de mică, se plăteşte, fie de către voi, fie de către noi. Iată, pentru faptul că te-am prevenit de ceea ce intenţiona fratele tău, am fost pedepsit să mă nasc în sânul unei mame aici, în Bucureşti. Am stat în întunericul întrupării şi după naştere, trupul meu a mai trăit câteva luni, după care m-am întors, lăsând în lacrimi şi durere pe sărmana mea mamă, care cu mare dragoste m-a purtat la sânul ei. Acum iată-mă iar liber şi voi mai veni la tine, dar nu îţi voi comunica nimic, fără învoirea celor mai mari."

A nega este uşor şi comod. Cuminte este ca atunci când auzi despre o problemă care depăşeşte sfera cunoştinţelor tale sau despre un fenomen ce ţi se pare ieşit din comun, să spui: „Poate o fi aşa! Voi cerceta, şi voi avea ocazia să mă conving." Dar nu ţi-e permis ca fără nici un studiu, fără nici o cercetare, sentenţios, să spui: „E imposibil! Această afirmaţie nu este serioasă, nu este cunoscută de ştiinţă!"

Am ştiut noi ceva despre existenţa microbilor, care fiind atât de mici - trei-şapte miimi dintr-un milimetru - nu se pot vedea cu ochiul liber nici în apă, nici în aer, nici pe corpurile sau obiectele din jurul nostru? Nu! Pentru că ochiul nostru nu percepe decât până la o anumită limită. Or corpul vieţuitorului fiind sub această limită e transparent şi razele de lumină trec prin el şi-1 scaldă într-un ocean de lumină din care cauză bietul nostru ochi nu-1 mai vede. Când s-a descoperit microscopul, care măreşte de mai multe mii de ori, am aflat de existenţa acestor vieţuitoare, şi de atunci s-au scris mii de pagini despre viaţa şi forma lor, despre activitatea lor malefică sau benefică.

La fel se petrece cu entităţile spirituale, omul nu le vede dar cu toate acestea ele există. Lumea terestră de azi, va forma mâine pe cea spirituală din spaţiu. Noi trimitem în spaţiu morţii noştri, iar ci ne trimit noii-născuţi. A sosit timpul ca pe lângă cunoştinţele referitoare la materia'fizică, să cunoaştem şi fiinţele spirituale, rostul şi viaţa celor două lumi care se întrepătrund, se influenţează una pe alta şi se ajută la ascensiunea entităţii spirituale pe Scara lui lacob, în veşnicie, spre infinita cunoaştere şi putere.

2 comentarii:

  1. O mama indurerata12 iulie 2010, 10:22

    Desi esti atat de tanar esti un mare spirit
    evoluat iar postarile tale sunt atat de dcumentate si reale incat nu-mi ramane decat sa te felicit din toata inima si sa-ti doresc mult succes pe mai departe.

    RăspundețiȘtergere