sâmbătă, 24 iulie 2010

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE - VIAŢA DE DUPĂ MOARTE - Rudolf Steiner


XVIII

VIAŢA DE DUPĂ MOARTE

Strasbourg, 13 mai 1913

Când analizăm viaţa omului dintre moarte şi o nouă naştere, ni se revelează întreaga importanţă şi misiune a concepţiei spirituale despre lume. În această epocă dominată de materialism, deseori se pune următoarea întrebare: „De ce ar trebui omul să se preocupe de viaţa dintre moarte şi o nouă naştere?” sau, dacă nu vor să vorbească despre reîncarnare, se spune: „De ce să ne preocupăm de viaţa de după moarte, când putem foarte bine să aşteptăm să vină moartea şi vom vedea atunci ce se va întâmpla?”. Aşa spun astăzi cei care nu şi-au pierdut încă în întregime sensibilitatea pentru lumea spirituală, dar care totuşi nu au puterea sufletească necesară pentru a-şi elabora concepte şi impresii care privesc lumea suprasensibilă. Ei spun: „Pe Pământ ne îndeplinim îndatoririle; prin urmare vom putea face şi experienţa a ceea ce ne aşteaptă după moarte”.

Or, o deschidere reală pentru viaţa dinte moarte şi o nouă naştere ne arată clar ce incorectă este această atitudine şi ce important este pentru omul pământean să stabilească deja aici, în cursul acestei existenţe fizice, legături cu formele de viaţă prin care va trebui să treacă omul între moarte şi o nouă naştere.

Este dificil să vorbim despre această altă viaţă folosindu-ne de limbajul curent, căci terminologia noastră este formată special pentru lumea în care trăim între naştere şi moarte; limbajul nostru se aplică cu precădere lucrurilor din această lume. Din acest motiv, în general, va trebui să ne limităm la aluziile mai mult sau mai puţin directe despre ceea ce se întâmplă între moarte şi o nouă naştere, căci acest lucru este foarte diferit de ceea ce poate fi vieţuit aici între naştere şi moarte. Trebuie să ne fie clar că tot ceea ce percepem aici în lumea sensibilă, în această lume care într-un fel este lumea noastră, nu va mai fi al nostru când vom trece pragul morţii, căci dincolo nu vom mai dispune de organele de simţ care sunt indispensabile vieţii din lumea fizică. Inteligenţa legată de creierul uman încetează şi ea să mai acţioneze în momentul morţii. Deci doar cu mare discreţie putem încerca să caracterizăm o existenţă mult diferită de cea pe care o ducem pe Pământ. Terminologia vieţii curente nu ne poate furniza deci decât o imagine aproximativă a acestei vieţi. Ştiinţa spirituală ne învaţă totuşi să ne adaptăm limbajul şi la domeniul spiritual, şi să ne folosim de el în aşa fel încât să putem accede la o anumită înţelegere a lumii suprasensibile.

Aici, în lumea fizică, desemnăm drept „om” acel fizic închis înăuntrul pielii, iar restul îl considerăm drept mediul nostru înconjurător. Experienţele pe care le poate face omul depind de funcţiile organelor sale de simţ, dar şi ale inimii, ale plămânilor, ş.a.m.d. Or, toate acestea vor dispărea când ne vom începe călătoria dintre moarte şi o nouă naştere. În timpul vieţii pământene, partea sufletească şi spirituală a fiinţei noastre este învelită oarecum în trupul nostru fizic, iar acesta trăieşte datorită activităţii organelor menţionate. După moarte asistăm la o dilatare a ceea ce părăseşte trupul fizic şi trupul eteric; această dilatare progresează până când ceea ce era închis în limitele pielii noastre umple tot spaţiul delimitat de orbita lunară. Apoi elementul sufletesc-spiritual creşte progresiv, până la sferele lui Mercur, apoi Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi chiar dincolo de acestea, în spaţiul cosmic. După aceea asistăm la o restrângere care, în final, devine un mic germen spiritual ce se alătură curentului de forţe ereditare care îi pregătesc omului corpul fizic dat de părinţii săi. Această descriere este în acord cu ceea ce a fost expus în «Teosofie». Începând cu sfera lui Marte începe ţara spiritelor.

Din ceea ce am spus putem conchide că toţi oamenii care trec prin poarta morţii se dilată şi ocupă în final unul şi acelaşi spaţiu cosmic, astfel că după moarte trăim cu toţii – ca să spunem aşa – unii într-alţii. Nu toţi morţii sunt însă împreună, căci dincolo de prag viaţa în comun depinde de un alt factor decât aici pe Pământ. Desigur, în lumea spirituală putem fi reuniţi spaţial, dar în realitate această viaţă în comun nu este posibilă decât în măsura în care există relaţii spirituale între noi şi semenii noştri. Să luăm un să luăm un caz extrem, cel al unui om care, în timpul vieţii pe Pământ, a renegat total, prin gânduri şi sentimente, lumea spirituală. Este adevărat că există numeroşi indivizi care militează în favoarea teoriei materialiste şi care neagă lumea spirituală dar, prin sentimentele lor, ei se apropie totuşi cumva de lumea spirituală. Cei care resping radical lumea spirituală sunt în realitate destul de rari, iar perspectiva teribilă pe care o vom evoca acum nu se va realiza niciodată întocmai. Să presupunem că doi astfel de oameni mor. După moarte se vor găsi în acelaşi spaţiu dar nu vor şti nimic unul de altul, căci în lumea defuncţilor sensibilitatea faţă de spiritual joacă acelaşi rol, de exemplu, ca şi ochii aici, pe Pământ. Fără ochi nu există lumină, fără sensibilitate pentru spiritual nu există percepţia lumii spirituale! Un destin chiar şi mai teribil decât cel de a nu putea percepe lumea spirituală îi pândeşte pe astfel de indivizi. Dată fiind natura spirituală a sufletului, acesta va trece pragul morţii fără a fi în stare să perceapă nici cea mai mică urmă a altor suflete umane, şi el se va simţi înconjurat de un abis. Ne-am putea întreba: ce va percepe o astfel de fiinţă după moarte? El nu va fi în stare nici să se vadă pe sine însuşi aşa cum este după moarte, căci conştienţa clară de sine îi va lipsi. Ceea ce îi mai rămâne încă, vom vedea după cele ce vor fi expuse în continuare.

Aici, pe Pământ, noi ne găsim oarecum într-un punct al suprafeţei terestre, organele noastre sunt în interiorul nostru, în timp ce corpurile cereşti se găsesc în exterior. După moarte, situaţia este inversată. Omul se dilată şi atinge o dimensiune cosmică. Când creşterea sa acoperă sfera lunară, Luna – deci substanţa spirituală a Lunii – devine organ în lăuntrul omului; acolo ea devine pentru el ceea ce pe Pământ reprezintă creierul pentru om. După moarte, fiecare corp planetar devine pentru noi un organ, când ne-am dilatat până la el. Soarele devine inima noastră. Aşa cum pe Pământ purtăm inima în noi, tot aşa după moarte purtăm în noi partea spirituală a Soarelui. Diferenţa constă doar în faptul că noi, ca fiinţe fizice, n-am fi perfecţi decât dacă, la sfârşitul evoluţiei embrionare, ne-am dezvoltat toate organele. Ele există, într-un fel, toate în acelaşi moment. După moarte, dimpotrivă, noi dobândim numai treptat aceste organe, unele după altele. Văzut din exterior, din acest punct de vedere, suntem foarte asemănători unei fiinţe vegetale, care şi ea îşi dezvoltă organele pe etape. Un organ asemănător plămânilor noştri, de exemplu, sau laringelui nostru, ne este dat pe Marte, şi aşa mai departe.

După moarte pătrundem deci în lumea în care ne-am depus aici partea fizică, iar partea spirituală a organismului cosmic se găseşte în interiorul nostru. Care este atunci lumea noastră exterioară? Ceea ce în prezent constituie viaţa noastră lăuntrică, cea a cărei experienţă o facem cu ajutorul organelor de simţ, care fac din noi o fiinţă pământească fizică, cât şi ceea ce am realizat datorită acestor organe, aceasta constituie atunci lumea noastră exterioară.

Să revenim pentru moment la cazul extrem al acelui om care nu avusese nici o relaţie cu lumea spirituală. Pentru el, lumea sa exterioară de după moarte se reduce la ceea ce a vieţuit pe Pământ slujindu-se de organele sale fizice. Pentru acest ateu radical, lumea de după moarte nu implică suflete umane; el trebuie deci să-şi îndrepte privirea spre propria sa viaţă terestră, spre ceea ce a fost lumea sa ce poartă amprenta acţiunilor şi experienţelor sale. Lumea sa exterioară se limitează deci la ceea ce a reţinut memoria sa din viaţa dintre naştere şi moarte. Dar aceasta nu este o lume suficient de bogată în privinţa trăirilor de care are omul nevoie între moarte şi o nouă naştere. În perioada dintre moarte şi o nouă naştere, când omul nu se mai găseşte în învelişul său corporal, existenţa nu se mai aseamănă deloc cu cea de pe Pământ. Aici pe Pământ avem de a face, de pildă, cu un om faţă de care simţim antipatie, sau cu care ne-a certat şi pe care l-am jignit sau rănit. Atitudinea noastră faţă de el este pur afectivă. Nu am avea această atitudine dacă ceea ce am făcut nu ne-ar produce o anumită satisfacţie. Poate că vom regreta cumva, apoi vom uita totul. După moarte, întâlnim din nou acest om, dar atunci ne cuprinde un sentiment opus, contrarul satisfacţiei pe care am resimţit-o înainte. Atunci, sentimentul nostru este următorul: dacă n-am fi făcut aceasta, am fi fost fiinţe mai perfecte; în acest punct deci, sufletul nostru este imperfect. Această imperfecţiune rămâne impregnată în suflet şi va rămâne acolo până când acţiunea noastră va fi compensată. Atenţia noastră este atrasă mai puţin de actul în sine, cât de pata care ne-a marcat sufletul. Această pată trebuie să fie ştearsă. Resimţim acest lucru în noi ca pe o putere, o putere care ne împinge să găsim un prilej să ştergem această faptă. În cazul unui suflet ostil vieţii spirituale, se va mai adăuga şi următorul sentiment: sunt despărţit de sufletul care a suferit nedreptatea mea; trebuie să aştept ocazia să-l întâlnesc pentru a şterge această pată. De aici se desprinde sentimentul că o necesitate karmică cere o retrospectivă a vieţii anterioare. Imaginea sufletului celuilalt apare în cronica Akasha ca un avertisment. Trăim înconjuraţi de astfel de imagini gravate în cronica Akasha.

Cazuri atât de extreme nu există cu adevărat. Văzătorul care intră în contact cu sufletele morţilor poate avea următoarea experienţă. Întâlneşte un suflet care îi este cunoscut şi care a părăsit un corp masculin în momentul morţii. Acest suflet şi-a lăsat în urmă soţia şi copilul. Sufletul îi explică văzătorului: „Mi-am părăsit soţia şi copilul cu care trăiam pe Pământ. Acum nu-mi mai rămâne decât imaginile a ceea ce am vieţuit împreună acolo. Ai mei trăiesc pe Pământ, dar eu nu-i pot vedea. M-am despărţit de ei. Poate unul dintre ei a murit deja, dar eu nu reuşesc să-l găsesc”. Acest caz ilustrează suferinţa unui suflet care a trăit într-un mediu în care nu a întreţinut deloc legături cu viaţa spirituală. Din acest motiv, astfel de suflete rămân în întuneric în ceea ce priveşte lumea spirituală; din acest motiv este imposibil ca ele să fie văzute din lumea spirituală.

Dacă, dimpotrivă, văzătorul se întâlneşte cu suflete care au lăsat pe Pământ alte suflete pentru care cultivarea spiritului – ca de exemplu ştiinţa spirituală – corespunde unei nevoi, el vede că astfel de suflete pot să perceapă după moarte alte suflete şi pot să întreţină legături cu ele în viaţa de după moarte. Cei pe care-i numim morţi au nevoie de cei vii, altfel nu se vor putea percepe pe Pământ decât pe ei înşişi, adică propria lor viaţă aşa cum s-a desfăşurat ea. Binefacerea pe care o putem oferi morţilor este să le facem lectură, nu cu voce tare ci în gând, evocându-ne în gând imaginea defunctului. În acest mod putem face lectură pentru mai mulţi morţi odată, cu sau fără carte. Aceasta se dovedeşte a fi o mare binefacere pentru ei. Dar gândurile trebuie să fie legate de spiritual; alte gânduri nu au nici o importanţă pentru morţi. Prin acest gen de gânduri noi creăm pentru cel mort o lume exterioară, ceva ce poate el percepe. Nu are nici un sens să le citim legi chimice, de exemplu, căci acestea nu au nici cea mai mică importanţă pentru lumea spirituală.

Pe de altă parte, după moarte, când ne aflăm în lumea spirituală, nu ne mai putem iniţia în ştiinţa spirituală, cum cred unii, pentru că aceasta conţine gânduri spirituale. Sufletelor care au auzit deja aici pe Pământ vorbindu-se de ştiinţa spirituală, le putem aduce mari servicii citindu-le cicluri de conferinţe. Aceste suflete sunt în măsură să perceapă lumea spirituală, desigur, dar nu sunt destul de în stare să elaboreze idei şi concepte, căci acestea nu ne sunt accesibile decât pe Pământ.

Să luăm un exemplu. Există entităţi pe care le numim Bodhisattva. Acestea sunt entităţi umane înalte, foarte evoluate şi care se reîncarnează pe Pământ fără încetare, până când ajung la înalta demnitate de Buddha. Atât timp cât un Bodhisattva este în corpul său fizic, el trăieşte ca om printre oameni, ca un binefăcător spiritual în serviciul oamenilor. Dar deja de pe Pământ el are o misiune specială. El nu are numai de dat învăţături celor vii, dar îi instruieşte şi pe cei morţi şi chiar entităţile ierarhiilor superioare. Aceasta se explică prin faptul că un conţinut al teosofiei terestre nu se dobândeşte decât pe Pământ, atunci când trăim într-un corp fizic. Teosofia ne poate servi în lumea spirituală, dar dobândirea ei trebuie să se facă cu ajutorul unui corp fizic. Doar în cazuri excepţionale un Bodhisattva poate face să progreseze, după moarte, unele fiinţe. Sunt cele care au fost deja atinse aici de scânteia vieţii spirituale. Nu lumea spirituală naşte teosofia, ea se formează numai pe Pământ şi abia după aceea poate fi dusă de om în lumea spirituală. Trebuie să putem înţelege aceasta când ne gândim, de exemplu, la faptul că animalele pot să vadă tot ce există pe Pământ, la fel ca şi oamenii, dar că sunt incapabile să le înţeleagă. La fel este pentru fiinţele suprasensibile. Ele sunt capabile să perceapă lumea suprasensibilă, dar nu să o înţeleagă. Conceptele şi ideile care privesc lumea suprasensibilă nu se pot naşte decât pe Pământ. De aici, ele pot radia lumină în lumea spirituală. Aceasta ne permite să înţelegem mai bine care este importanţa Pământului. Nu este vorba doar de o trecere printr-o vale a plângerii, căci Pământul există pentru ca aici să se poată dezvolta o cunoaştere spirituală şi ea să fie dusă apoi în lumile spirituale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu