vineri, 1 iulie 2011

IUBIREA MAI MARE DECÂT CREDINŢA – OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV


Fragment din “IUBIREA MAI MARE DECÂT CREDINŢA”de Omraam Mikhael Aivanhov

Tendinţa normală a celor care descoperă credinţa este de a dori imediat să împărtăşească această descoperire altora: ei au aflat adevărul, au găsit mântuirea, şi ceva le spune că trebuie să aducă tuturor acest adevăr şi mântuire. Imediat ce le apare cineva în cale, ei îşi încep predicile: deoarece îi vor numai binele, el trebuie să îl asculte.
Să ştiţi însă că, această atitudine nu este psihologică.
Oricare v-ar fi entuziasmul pentru religie sau învăţământul spirtual ce îl descoperiţi, nu începeţi prin a-l predica altora. Mai întâi fiindcă oamenii sunt sătui să audă predici şi nu mai cred atât de mult in ele; singurul lucru capabil să îi convingă este exemplul, felul în care vă manifestaţi. Iar al doilea motiv este că această conduită nu este psihologică nici pentru voi înşivă.

Credinţa este ceva ce trebuie în profunzimea fiintei pentru a deveni carne şi os. Dacă începeţi să predicaţi la stânga şi la dreapta, în interior se va măcina ceva şi la cel mai mic obstacol, la cea mai mică scuturătură, credinta voastră va fi zguduită.
Trebuie să găsiţi nişte modalităţi foarte subtile pentru a vă exprima credinţa, altminteri o veţi pierde, sau şi mai rău, ea se va transforma în fanatism. Numai iubirea ne poate inspira aceste mijloace subtile pentru a ne exprima credinţa. Fiindcă iubirea este mai mare decât credinţa.
A iubi pe Dumnezeu este mai important decât a crede în El.
Adevărul este că, dacă nu învăţăm să îl iubim mai intâi pe Dumnezeu, nu vom şti cum să-i iubim pe oameni, le vom provoca numai neplăceri, deoarece această iubire nu va fi nici inteligentă, nici luminată. Nu trebuie să ne încredem orbeste în ceva ce iese din inima omului, fiindcă acestă inimă adăposteşte cu siguranţă nişte lucruri bune, dar şi lăcomia, violenţa, intenţia rea, posesivitatea, gelozia.
In loc să ne intrebăm dacă este mai bine să îl iubim pe Dumnezeu sau pe oameni, este mai util să ne decidem să efectuăm o lucrare interioară.
Acela care nu a lucrat pentru a-şi stăpâni natura inferioară nu poate pretinde că ştie ce este iubirea, nu îl iubeşte nici pe Dumnezeu, nici pe oameni.
Cel care posedă anumite calităţi ale inimii, dar nu este inteligent, nu are o viziune largă asupra lucrurilor devine rapid arţăgos, intolerant, nemilos. Nimic nu este mai revelator pentru lipsa inteligenţei dacât lipsa iertării, ce constituie o lipsă de întelegere.
Istoria a arătat în ce fel creştinii, plini de iubire pentru Dumnezeu şi chiar din milă faţă de oameni, au persecutat, au închis şi au ars de vii, cele mai nobile şi mai pure fiinţe, în timp ce alte persoane, mai puţin iubitoare, dădeau dovadă de toleranţă,de respect, de umanism, pentru că erau inteligente.
Bunătatea este influenţată mai mult de inimă decât de intelect, şi de aceea se afirmă că oamenii buni sunt în general puţin proşti: ei simt atât de mult nevoia de a-i ajuta pe ceilalţi, încât devin naivi şi se lasă uşor manipulaţi. Cel care este bun este mereu împins să-şi manifeste bunătatea prin fapte, el se consuma pentru a-i ajuta pe ceilalţi, sărindu-le în ajutor, scuturându-i chiar pentru a-i scoate din dificultăţi; deseori, sub o carapace dură se ascunde o inimă bună. Chiar dacă nu este o calitate a intelectului, bunătatea reprezintă o formă de inteligenţă mai mult chiar decât îngăduinţa, fiindcă nu se mulţumeşte să-i cruţe pe ceilalţi, ea acţionează pentru binele lor. Acela care îşi consacră facultăţile mentale, timpul, forţele, pentru a veni în ajutorul aproapelui, este cel mai inteligent, deoarece adevărata inteligenţă presupune uitarea de sine pentru a te pune în slujba celorlalţi.
Cât despre milă, ea ar trebui să reprezinte cel mai înalt grad al iubirii, fiindcă este acea virtute care, alături de speranţă şi credinţă, este numită “virtute teologică”, adică care îl are pe Dumnezeu ca subiect.
Ingăduinţa, bunătatea, mila sunt deci nişte aspecte ale iubirii, dar nu cunoaştem încă adevărata iubire. Ea priveşte totalitatea fiinţei, şi numai cel care lucrează pentru a-şi dezvolta armonios intelectul, inima şi voinţa, poate cunoaşte iubirea, o poate simţi, o poate trăi şi dărui.
Adevărata iubire,este o stare de conştiinţa, cea mai înaltă ce o poate atinge o fiinţă umană. Este conştiinţa divină în împlinirea sa.
Cel care este atins chiar pentru o secundă de această iubire, cade aproape fulgerat. Ceea ce simte în acea clipă este atât de frumos, de sublim, încât nu poate suporta, dar iubirea îl luminează, îl însufleteşte şi îl învie.
Este mai uşor să crezi decât să iubeşti. Credinţa nu vă obligă să vă deschideţi altora, să lucraţi, să mergeţi spre ei, să faceţi nişte sacrificii pentru ei.
Credeţi şi sunteţi mândri de convingerile voastre, ce le apăraţi cu înverşunare fără să vă simţiţi obligaţi să manifestaţi înţelegere, simpatie, amabilitate, devotament în privinţa oamenilor.
Atâţi oameni confundă voiţa lor cu voinţa divină! O idee, o dorinţă îi străbate, o convingere îi proiecteză într-o anumită direcţie, şi iată că ei execută aşa zisa voinţă a Domnului.
Pentru a cunoaşte voinţa Domnului şi a deveni un instrument al acestei voinţe trebuie să fi lucrat neobosit pentru a te descotorosi de slăbiciunile şi propriile limitări.
Cel care lucrează cu sinceritate aşezându-l pe Dumnezeu în centrul vieţii sale şi învăţând să se comporte cu onestitate, bunătate, îngăduinţă faţă de aproapele său, poate pretinde să devină într-o zi instrumentul voinţei divine. Până atunci, el trăieşte în iluzie. Atât timp cât nu s-a purificat, cât nu şi-a pus ordine în sine, el nu devine instrumentul voinţei divine, ci a părţi întunecate care caută să pătrundă în oameni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu