Cum sa-ti faci un dispozitiv orgonic

Wilhelm Reich,americanul de origine austriaca s-a nascut la 24 martie 1897 si a murit la 3 noiembrie 1957 in conditii revoltatoare. Psihiatru, psihanalist si autor a mai multor carti, Reich a fost discipolul lui Sigmund Freud. Dar, asa cum celebrul filozof grec Socrates a fost declarat criminal de catre autoritatile Greciei antice, la fel si Wilhelm Reich a murit intr-o inchisoare federala americana pentru o acuzatie care astazi ar starni rasul oricarui om. Viata insa nu poate fi subiect de gluma.

In anul 1930, Reich a anuntat ca a descoperit o noua energie pe care el a numit-o
orgon, si care patrundea intim atat atmosfera cat si toate fapturile vii de pe planeta. A construit dispozitive numite acumulatori orgonici care puteau fi folosite pentru a trata bolile precum cancerul. Parerile sale nu erau insa impartasite de comunitatea stiintifica a momentului.
...

Detalii despre orgon

Energia orgonica este energia primordiala a vietii: este acea forta vitala fundamentala care este cunoscuta de cei care au un strans contact cu natura, este CHI (energia vitala) din traditia chineza, este PRANA din traditia hindusa. Numeroase aplicatii traditionale, stravechi folosesc orgonul: acupunctura, presopunctura, exercitiile traditionale chinezesti, posturile corporale (asana) si tehnicile de respiratie (pranayama) hinduse.


Reich a identificat stiintific proprietatile si caracteristicile energiei orgonice: umple spatiul de pretutindeni, este lipsit de masa, patrunde prin materie, vibreaza continuu, este observabila si masurabila. Orgonul are o mare afinitate pentru apa, si se acumuleaza usor in organismul uman prin alimente, apa, respiratie si prin piele. Orgonul are entropie negativa, adica tinde sa se acumuleze, si nu sa se disipe.

Atunci cand campul energetic (aura) unei persoane vine in contact cu cel al unui dispoztiv orgonic, cele doua campuri devin simultan mai intense producand un efect de multiplicare (si nu de simpla adunare) care este numit "aprindere". Reich a descoperit ca aceasta "incarcare" orgonica este benefica sistemelor vii (plante, animale, oameni): ajuta la intarirea sistemului imunitar, imbunatatirea circulatiei, incarca fiinta cu energie pozitiva si armonioasa.

Cercetarile au aratat ca dispozitivele orgonice stimuleaza sistemul nervos parasimpatic, induce relaxare si o senzatie de expansiune blanda. Acumulatorul orgonic concentreaza energia orgonica si ajuta corpul sa se ajute singur. Orgonul nu este deloc strain corpului uman. Orgonul din atmosfera este doar o alta forma a energiei orgonice prezenta in corp. De altfel, stiinta milenara yoga isi bazeaza o intreaga ramura pe exercitiile de respiratie constienta, in acest caz fiind acum evident ca se foloseste orgonul atmosferic.

Acumulatorul orgonic

Combinarea unor materiale organice (lemn, bumbac, rasini, etc) cu metale formeaza o matrice care are capacitatea de a atrage si concentra orgonul, asa cum au demonstrat cercetarile lui Wilhelm Reich. Cartea sa, "Biopatia cancerului", cuprinde suficiente detalii privind energia orgonica si impactul acesteia asupra proceselor vitale perturbate (bolile) din corpul uman.

Adaugarea unui cristal natural in aceasta matrice va intensifica procesul de acumulare orgonica. Don Croft (www.educate-yourself.org/dc/) spune ca o combinare de metal si rasina formeaza un material numit "orgonit". Impreuna cu sotia sa, Carol, au descoperit ca aceste dispozitive formate din cristale si orgonit au capacitatea de a transforma energia orgonica dezorganizata de procedeele artificiale folosite pe larg de om (microunde, electromagnetism, radiatii nucleare, ganduri negative), in
orgon pur, pozitiv.


...

Eckhart Tolle - Cel mai profund adevăr al existenţei umane

Omraam Mikhael Aivanhov,Cum să concepem viitorul

Viitorul, chiar îndepărtat, oferă mereu o perspectivă minunată întregii lumi, în evoluţia omenirii fiind scris faptul că omul trebuie să se apropie din ce în ce mai mult de Divinitate. Deci, încercaţi să vă imaginaţi această stare extraordinară de dezvoltare, de înflorire, de întărire şi deja o veţi putea gusta, o veţi trăi, ea se va realiza pentru voi. Iată un exerciţiu formidabil ce este capabil să transforme complet viaţa voastră. Oamenii sunt departe de acest mod de gândire şi astfel viaţa lor rămâne ştearsă, tristă, nefericită. Există două mari adevăruri ce trebuie cunoscute: mai întâi, faptul că gândirea este o putere reală, apoi, că ea vă permite să vă transformaţi în viitor şi vă permite să trăiţi acest viitor prin participare. Priviţi, de exemplu: dacă trebuie să faceţi faţă unei situaţii deosebite, să susţineţi un examen sau să vă înfăţişaţi în faţa unui tribunal, cu câteva zile înainte tremuraţi deja, vă neliniştiţi, întrebându-vă: “Cum se vor desfăşura lucrurile?”. Când vă gândiţi la întâlnirea cu omul iubit, îl îmbrăţişaţi, gustaţi deja bucuria acelor minute apropiate sau, poate, îndepărtate. Dacă vă gândiţi să mergeţi la teatru ca să urmăriţi un spectacol, sau dacă aţi fost invitat la un dineu unde meniul va fi delicios, ei bine, veţi trăi la fel această seară, vă veţi bucura în avans. Deci, dacă gândul poate să vă proiecteze într-un viitor apropiat, de ce nu ar putea face-o şi într-unul îndepărtat?Puterea gândului este reală, atât pentru latura pozitivă cât şi pentru cea negativă şi deci trebuie să o folosim, să ne servim de ea, în sens pozitiv. Iniţiaţii, care au observat toate aceste lucruri, au descoperit mijloace extraordinare pentru a-şi ameliora existenţa, în timp ce majoritatea oamenilor nu se opreşte niciodată asupra experienţelor vieţii zilnice ca să poată profita de ele: oamenii trăiesc într-un mod inconştient, mereu în domeniul negativ: mereu cu faţa alungită, mereu preocupaţi de necazurile zilnice, întrebându-se de ce totul este înfricoşător, catastrofic. Nenorocirea nu vine, dar ei o gândesc continuu, aşa de bine, încât până la urmă ea va apare: da, cu puterea gândului ei au reuşit să o atragă!Toată lumea a putut să constate: se trăieşte în teroare sau în speranţă chiar înainte ca un eveniment să se realizeze. Dar, de ce să trăim numai într-un viitor apropiat, cel de azi sau cel de mâine? Eu, când vorbesc de viitor, subînţeleg acel viitor îndepărtat care este cel al omenirii pentru mult mai târziu, poate peste milioane de ani...
Când văd oamenii gândindu-se la viitor, găsesc că acest viitor este atât de apropiat, încât pentru mine el a şi trecut. Deoarece, eu numesc trecut grijile, necazurile, suferinţele, îndoielile, ameţelile, frica. Iar oamenii le repetă veşnic, pentru că ei proiectează acest trecut în viitor. Aşteptând să găsească suferinţe în viitor, ei le trăiesc deja astăzi, fără să ştie că pretinsul lor viitor nu este în realitate decât trecut.
Trecutul
, aşa cum îl înţeleg eu,
este o stare de conştiinţă deplorabilă, unde lipseşte mereu câte ceva, în timp ce viitorul este o stare de conştiinţă perfectă
. Deci, toate stările de conştiinţă imperfectă pe care le traversaţi: griji, temeri... aparţin trecutului, deoarece trecutul nu este decât dezordine, viciu, boală, animalitate. Viitorul, dimpotrivă, înseamnă ameliorare, perfecţiune, deoarece noi toţi ne îndreptăm spre perfecţiune.
Atât timp cât proiectaţi imperfecţiunea de ieri asupra zilelor ce vor veni, veţi continua să reproduceţi, să repetaţi vechiul trecut şi viitorul vostru nu va fi altceva decât resturi de trecut, pe care vi le-aţi proiectat în viitor.
Da, bine, este o proiecţie în viitor, dar o proiecţie a ceva ce este vicios şi cariat. În timp ce,
dacă veţi proiecta tot ceea ce este frumos, luminos, perfect, veţi trăi deja adevăratul viitor care vă aşteaptă
.
Acest viitor este deja o

realitate, pentru că îl trăiţi. Iar când simţiţi în prezent lucruri care încă nu s-au realizat, puteţi

simţi că există dovada lor, reală, sub o altă formă: nu în plan fizic, ci în cel al gândirii
, ceea ce este formidabil. Deci, iată ce trebuie să învăţaţi să faceţi, exersaţi-vă în acest sens şi veţi vedea că nu veţi mai putea trăi aceeaşi viaţă ca în trecut, va fi imposibil.Este o binecuvântare pentru voi să cunoaşteţi aceste adevăruri, deoarece de acum înainte veţi deveni bogaţi şi înarmaţi cu noi cunoştinţe, vă veţi putea construi un viitor care va fi complet diferit de trecut. Acest fapt este sigur, matematic, absolut, asemenea marilor legi universale. Nu vă rămâne decât să vă lansaţi în această muncă spirituală. Şi, ca
primă sarcină
, veţi avea
supravegherea propriei

gândiri
. Orice veţi face, aruncaţi mereu o privire în forul vostru interior, ca să ştiţi ce vă mai face gândirea, unde se găseşte ea.
Să fiţi mereu conştienţi, vigilenţi, lucizi
... De câte ori nu am pus unora întrebarea: “La ce vă gândiţi?” Şi ei nu ştiu răspunsul. Nu fuseseră niciodată atenţi la acest lucru. E extraordinar, aceşti oameni gândesc toată ziua şi nu ştiu la ce!... Cum vreţi ca, în aceste condiţii, să devină capabili să-şi domine forţele instinctive, să le orienteze, să le utilizeze? Este absolut imposibil. Dacă lăsaţi porţile deschise oricui, inconştient şi fără control, ei bine, aceste forţe vor ajunge într-o bună zi să vă domine. Pentru a deveni stăpânul lor, trebuie, imediat, să luaţi atitudine, să controlaţi situaţia, adică
să fiţi mereu conştienţi de gândurile şi sentimentele care vă traversează.
Iată cea mai mare calitate a unui discipol:
el este mereu conştient şi cunoaşte în orice moment natura curenţilor

care îl străbat: imediat ce alunecă în el un gând sau un sentiment negativ, el îl opreşte, îl înlocuieşte
sau îl transformă
.Aceasta este prima activitate;
să dominăm, să orientăm, să stăpânim tot ce se opreşte în noi
. Notaţi-o bine, este o cerinţă absolută. Adevărata Ştiinţă Iniţiatică începe prin aceasta: să nu lăsaţi, niciodată, să se producă un eveniment interior, un fenomen psihic, o emoţie, fără să fiţi la curent. Majoritatea oamenilor nu este conştientă de valoarea propriei sale vieţi interioare, cu excepţia momentului când trece prin tragedii sau catastrofe. În acel moment, da, ei simt că se întâmplă ceva cu ei, în ei, ceva groaznic. Dar, când evenimentele sunt mai puţin grave, ei nu sunt conştienţi; astfel, ei lasă să se acumuleze elemente negative care, puţin câte puţin, îi distrug, iar când observă aceasta, este prea târziu.Vedeţi deci, că prima voastră sarcină este să fiţi lucizi, să supravegheaţi ceea ce se petrece în voi şi imediat ce se iveşte un element negativ, să faceţi tot posibilul ca să-l remediaţi: astfel, veţi putea cuceri adevăratele puteri, la baza tuturor puterilor aflându-se capacitatea de observaţie. Aceasta nu vă împiedica activitatea, munca, creaţia. Unii îşi imaginează că, dacă încep să se observe, să se analizeze, nu vor mai face nimic. Nu, dimpotrivă,
şi analiza trebuie să devină o obişnuinţă. Cei care îşi

imaginează că viaţa lor psihică se va organiza singură, fără să facă nici un efort de analiză şi de

luciditate, vor fi dezamăgiţi
. Inutil să aştepte mari realizări spirituale, dacă le lipsesc calităţile elementare pentru începerea activităţii.Începutul înseamnă să fii mereu trez, vigilent, ca să fii imediat conştient de curenţii care te traversează. Există momente când faceţi curăţenie, dereticaţi sau conduceţi maşina şi sunteţi concentraţi asupra acestor activităţi. Dar, în realitate, o parte din voi este cufundată în gânduri şi sentimente negative, duşmănii..., iar aceasta durează ore în şir, fără ca voi să observaţi. De aceea, trebuie să fiţi conştienţi, altfel toate acestea vor deveni asemenea unor fluvii subterane ce nu încetează niciodată să curgă, atât timp cât nu veţi interveni să schimbaţi ceva.Vedeţi, revenim mereu la preceptul enunţat de Iisus: “
Vegheaţi şi rugaţi-vă”.

A veghea

înseamnă, desigur, să nu dormiţi, dar să nu dormiţi în plan spiritual
.
Trebuie să fiţi mereu treji şi vigilenţi în gânduri
, ca să puteţi să vă daţi seama că există curenţi, elemente impure, nocive şi să le evitaţi. Cel care nu este vigilent, cel ce nu veghează, va fi expus la toate pericolele. Nu e nimic mai rău decât să trăieşti cu ochii închişi. Trebuie să păstraţi ochii deschişi, pentru a vă putea da seama, fără încetare, de ceea ce se petrece cu voi. Numai cel care păstrează ochii deschişi posedă inteligenţa vieţii interioare, el nu se va lăsa prins de cine ştie ce forţă sau de cine ştie ce entitate. Un om adormit este la bunul plac al oricui, oricine poate veni să-l atace prin surprindere! Trebuie deci să veghem.Şi acum
“rugaţi-vă”;

ce înseamnă să te rogi?
După ce am vegheat, adică după ce am aruncat o privire pentru a şti ce se întâmplă,
trebuie să intervenim, să ne implicăm direct în situaţia creată,

pentru a elimina un element, a adăuga altul
,
împiedicându-ne astfel duşmanii să ne invadeze şi să

ne tulbure. Aceasta înseamnă să te rogi. Să te rogi înseamnă să aduci un remediu, o îmbunătăţire,

şi ca să poţi ajunge aici, cea mai bună metodă este să te legi de Ce
r. Creierul omenesc este un aparat de radio sau de televiziune: el captează anumite posturi, anumite lungimi de undă. Dacă veţi răsuci un buton pe tranzistorul vostru, vă puteţi alege emisiunea dorită: muzică, informaţii... Ei bine, în interiorul vostru, totul este la fel: dacă din greşeală apăsaţi pe un anume buton veţi auzi o muzică infernală, vacarm, dispute. Atunci, schimbaţi lungimea de undă! Cu ajutorul gândului sau al imaginaţiei apăsaţi pe un alt buton, vă va fi foarte uşor şi veţi auzi emisiunile Cerului.Rugăciunea nu înseamnă altceva decît atingerea butonului unei lungimi de undă mai scurte şi mai rapide, ce vă pune în contact cu Dumnezeu, modificând astfel mişcările şi vibraţiile voastre interioare.
Rugăciunea înseamnă declanşarea unei mişcări pozitive în voi
, unei
mişcări luminoase, divine
. Deci, nu uitaţi niciodată: primul pas spre libertate, primul pas spre putere înseamnă să aruncaţi mai întâi o privire în voi înşivă ca să aflaţi unde vă găsiţi, ca să remediaţi atât cât puteţi.Acest precept “Vegheaţi şi rugaţi-vă” este, deci, de o mare importanţă în viaţa spirituală. Corpului fizic trebuie să-i acordăm orele de odihnă necesare dar niciodată spiritul din voi nu trebuie să doarmă. Dormiţi, dar spiritul vostru trebuie să continue să lucreze chiar în timpul somnului. Există atâţia oameni pe pământ care sunt nefericiţi, care suferă, sunt în întuneric, dar în timpul nopţii un Iniţiat poate să-i ajute. Corpul fizic se odihneşte culcat, imobil, dar spiritul său merge peste tot pentru a ajuta şi a lumina creaturile. Spiritul nu doarme, el rămâne activ şi la voi, la fel, astfel că puteţi începe această muncă, dar cu condiţia să învăţaţi să vă pregătiţi somnul.
Înainte de a adormi, spuneţi
:
“Iată,

voi părăsi corpul meu în această noapte, mergând să mă instruiesc în lumea invizibilă şi să ajut

oamenii”.

Nu uitaţi niciodată să adormiţi fără un ideal înalt, mergând să înfăptuiţi diferite munci în lumea de dincolo, deoarece cu ajutorul acestui ideal vă veţi construi viitorul, asemenea cu cel al întregii omeniri.

Scarlat Demetrescu - Tulburarea spiritului în timpul morţii terestre

Trecut în planul spiritual, duhul priveşte în jurul său şi îl cuprinde o negrăită mirare. Se simte sănătos şi cu toate acestea vede că cei din jurul său îl plâng cu lacrimi amare. Vrea să le vorbească celor de faţă, dar lucru ciudat, vorbirea lui nu este auzită. Crede că poate boala, slăbiciunea organică sau medicamentele care le-a luat i-au adus o slăbire a glasului. Ridică atunci tonul, dar în zadar; nimeni nu dă atenţie celor spuse de el. Mirarea îl cuprinde şi mai tare şi se întreabă dacă nu cumva visează ceea ce vede şi aude. Dar nu, el se vede treaz şi pe deplin vindecat. Întrucât crede că cuvintele lui n-au răsunet, se gândeşte că poate cel puţin gesturile sale vor atrage atenţia lor. Se îndreaptă către cel pe care îl iubeşte şi vrea să-l ia de mână, dar - minune: mâna sa se închide fără să apuce nimic, ca şi cum degetele sale ar fi trecut prin mâna acelei persoane. Poate, se gândeşte el, nu sunt destul de îndemânatic, şi mai repetă gestul, dar şi de această dată tot fără rezultat. Nu ştie ce să mai creadă. Priveşte în jurul său şi recunoaşte totul. Vede camera în care a zăcut, recunoaşte mobilele pe care le-a cumpărat. Ei, atunci ce e cu el? Ascultă la cei din cameră şi înţelege ca e vorba de moartea lui. El mort? El se vede viu, trăieşte. Cum de nu-l văd ai săi? Vede pe unul din ai casei apropiindu-se de pat şi închizând ochiiunui om. Atunci o groază îl cuprinde. Cum, în patul în care a fost până adineauri este un om, un mort? Dar groaza sa se măreşte pe măsură ce priveşte, pentru că în cadavrul pe care îl vede în patul său vede un om identic cu el. O groază profundă îl cuprinde. „Eu sunt mort?” Dar aceasta nu se poate. Aici e o eroare sau se joacă o comedie lugubră pe seama lui? El nu poate fi mort pentru că trăieşte. Nu este mort pentru că nu a căzut în neant, în neştiinţa de sine. Nu este mort, crede cel credincios, pentru că atunci ar trebui să se prezinte înaintea judecăţii. Pe când reflectează el ce o fi la mijloc, vede că se aprind lumânările la capul mortului. Atunci porneşte în strigăte disperate: „Dar bine, oamenilor, eu nu sunt mort! Eu sunt bine acum, mai bine ca oricând. Dar strigătele sale nu se aud, nu mişcă pe nimeni. Se procedează la toaleta funerară, unii plâng, alţii se prefac..

Dar curios: el înţelege că unii plâng sincer, iar alţii în dosul măştii plânsului nu simt nimic în inima lor, pe cât voiesc să arate. Unii din ei încep să estimeze valoarea lucrurilor din casă, să reflecteze asupra averii moştenite. După câtva timp uşa se deschide şi în pragul ei se arată unul din cei mai buni prieteni cu care a împărţit bucurii şi supărări, dureri şi plăceri. Cum îl zăreşte, se repede la el şi îi strigă: „A, dragul meu, bine ai venit, cel puţin tu poţi spune acum că aceşti oameni se înşeală, că eu trăiesc!" Dar lucru curios: nu a mutat picioarele, nu a păşit, ci a fost dintr-o dată lângă el, fără să ştie cum. Vrea să-l ia în braţe, dar braţele sale nu apucă nici acum nimic. Şi lucru şi mai curios: prietenul care nu-l aude şi nu-l vede, trece apropiindu-se de pat prin corpul lui! Atunci vede pe prietenul său foarte abătut şi profund mişcat, curgându-i lacrimile sincere. Înţelege că l-a iubit din toată inima. Şi mereu îi vine în minte: „Doamne, dar cum nu-i vine nici unuia de aici ideea că nu am murit." Timpul trece, seara vine şi rând pe rând prieteni şi amici se retrag şi rămân numai cei ce vor veghea la capul lui. Îi priveşte în tăcere şi observă în jurul lor o lumină colorată. Se miră ce să fie cu această lumină din jurul lor. El nu a auzit niciodată de aura pe care o au toţi oamenii în jurul lor. Se apropie de pat, priveşte omul culcat şi lucru ciudat: el are o lumină, dar nu e colorată ca aceea a celor ce veghează în jurul lui. Lucru şi mai curios e că vede corpul celui mort prin …. care reprezintă luminozitatea cea mai mare. Şi mirarea creştemereu... Vede acum că luminozitatea de la cap este legată printr-un fir luminos de el. Atunci pentru prima oară i se furişează în minte ideea că acela care zace acolo, în patul lui ar putea fi propriul său corp. Dar iar revine. „Nu se poate, pentru că eu văd că tot trăiesc. Nu e corpul meu, pentru că dacă eu sunt viu, atunci corpul meu s-ar mişca, pe când acesta e înţepenit. Pe când reflectează astfel, simte un suflu continuu de fluide în jurul său, deşi observă că flăcările lumânărilor stau nemişcate Şi deci aerul din cameră nu se mişcă nici el. În goana acestui fluid care se rostogoleşte în toate sensurile pare a zări sclipiri, forme bizare care vin, trec şi pleacă de lângă el, apar şi dispar. Îngândurat, cuprins de nelinişte, zăreşte deodată o dâră luminoasă care se coboară din tavan în cameră, se apropie învăluindu-l. În curând se configurează în această lumină nişte figuri în care recunoaşte rude plecate de pe pământ pentru care a simţit pe când trăiau o adevărată dragoste. Acum aude şi glasul lor: „Dragul nostru, vino cu noi, tu acum ai părăsit regatul umbrelor pentru a intra în regatul luminii. Te-am iubit şi acum lasă-ne să te conducem. Vino cu noi în spaţiile nemărginite unde locul tău este pregătit." „Eu sunt, spune unul dintre ele, copilaşul pe care tu atât l-ai plâns." „Eu sunt tatăl tău pământean şi te-am iubit în viaţă cum te iubesc şi la moarte şi te aştept să vii lângă mine?” „Noi ţi-am fost prieteni pe pământ - spun ceilalţi - te-am aşteptat şi te-am asistat în cele din urmă momente ale trecerii tale din lumea pământului în aceea a noastră, lumea astrală. Eram colea în umbră şi am aşteptat momentul când, în fine, tu vei fi înţeles trecerea ta peste fluviul necazurilor, din viaţa materială în cea spirituală. Vino cu noi să-ţi urmezi destinul în spaţiul infinit! Vino să te refaci de încercările pământeşti, înainte de a-ţi luă zborul spre regiunile divine. Corpul tău carnal e mort, vino între cei cu adevărat vii şi înţelegători." Dar el respinge cu violenţă acele fiinţe pe care le socoteşte nişte creaturi ale viselor sale, vedenii ale coşmarului în care se zbate de câtăva vreme. „Da, voi aveţi înfăţişarea celor scumpi ai mei, dar voi nu sunteţi ei. Plecaţi! Voi sunteţi nişte umbre, pe când eu sunt un trăitor. Vedeţi bine că eu vă văd tot aşa cum am văzut şi până acum. Cum spuneţi că eu sunt mort? Vedeţi, eu sunt aici pe pământ şi de mâine îmi voi relua treburile." Şi fiinţele astfel respinse se depărtează triste. I se pare că aude spunându-i-se: „Noi rămânem alături de tine, gata de a veni la chemarea ta.” Raza luminoasă dispare şi el rămâne scufundat în gânduri. „Doamne, dar când are să se risipească această negură ce mă apasă?" Se face ziuă şi el tot în această nelămurire rămâne. Atunci îi vine în gând să fugă de acolo, dar grozăvie: o putere, ceva ca un magnet, îl ţine legat de această formă omenească în care el refuză să vadă propriul cadavru. Încetul cu încetul se naşte intuiţia că trebuie să fie ceva comun între el şi acest om întins în patul lui. Încep iar a defila prieteni, rude, curioşi, cuprinşi de milă şi regrete, alţii rămânând indiferenţi. Vede pe florari care aduc flori, vede pe cei ce servesc în ocazii mortuare, iată şi pe medicul care face cea din urmă vizită, cu inima uşoară şi toată sinceritatea şi minciuna ce se ascunde în dosul voalului ipocriziei. Se face slujba religioasă şi el, împietrit, nu ştie ce să mai creadă, ascultă şi el până la sfârşit. Dar când a sosit momentul să fie luat cadavrul pentru a-l pune pe carul mortuar, o groază îl cuprinde, ţipă, urlă, aleargă, se roagă de unul, de altul, cere să se convingă dacă acest corp este al său. Obosit, cade în letargie şi cere să i se aducă medicul, ca să-i dea ceva fortifiante spre a-l readuce la viaţă. Nimeni nu-l vede, nimeni nu-l aude. Dar disperarea cea mai grozavă o încearcă atunci când a ajuns la cimitir, unde vede cum îl aşează în groapă. Niciodată cântecele religioase nu l-au pătruns ca acum. O puternică credinţă se naşte în el şi mintea îi fuge către Cel Atotputernic. „Doamne, Doamne, fă minunea ca acest cadavru să se ridice ca pe vremea lui Isus!" Dar minunea nu se produce. Dumnezeu este departe şi Ajutoarele Lui sunt neputincioase pentru a schimba Legea vieţii şi a morţii stabilită de divinul Creator. Bulgării de pământ se rostogolesc cu un sunet îngrozitor peste coşciug. Capul i se pleacă şi se lasă târât de ideea că într-adevăr corpul aşezat în pământ a fost al său, că a plecat din lumea pământului.

Această înţelegere, această idee la cei care s-au împăcat în lumea suferinţei cu ideea morţii revine mai repede. La alţii care au trăit mai intens, s-au bucurat de toate bunurile pământeşti cu tot elanul, care au fost lipiţi de materie, această înţelegere întârzie foarte mult, spiritul lor stând în apropierea gropii sau revenind spre a-l vizita. Cei ce au crezut că viaţa este atât cât este pe pământ, cei cu totul alipiţi vieţii terestre stau ani în preajma cadavrului, asistând la destrămarea, dizolvarea părticică cu părticică a corpului lor, văzând cum viermii se hrănesc cu ceea ce a fost el odată. Moartea fizică este deci o naştere în lumea astrală, naştere care se aseamănă cu cea fizică. Într-adevăr, în momentul naşterii, noul-născut trece printr-o mare zăpăceală provenită de presiunea exercitată asupra copilului în momentul expulzării, de tăierea cordonului ombilical care sileşte sângele să ia alte direcţii în corpul copilului, de pătrunderea aerului în plămâni şi de prima respiraţie aeriană. Din cauza acestor suferinţe, noul-născut are nevoie de odihnă. Rudele apropiate, după primele îngrijiri, îl culcă în leagănul lui dinainte pregătit de dragostea maternă şi îl lasă în linişte să doarmă, pentru a se obişnui cu noile condiţii de viaţă. Ei bine, tot astfel se petrece şi cu cel ce se naşte la viaţa astrală. Ca şi la copil, trecerea dintr-o lume într-alta se face cu oarecare durere, resimţită în special la cap. Şi el suferă ruperera unui cordon ombilical - cordonul fluidic care unea corpul astral de cel fizic. Şi el trebuie să se obişnuiască cu noua viaţă astrală ca şi copilul venit în lumea fizică; şi în fine tata, mama sau alte persoane apropiate ce au părăsit înaintea lui pământul, arată celui venit în lumea astrală toată dragostea şi îl înfăşoară cu o pătură fluidică ce-l adoarme, pentru ca în acest repaus mental omul venit în acest mediu să se obişnuiască şi natura să lucreze asupra sa, fără ştirea lui. Numai astfel se face separarea de cei iubiţi lăsaţi pe pământ, de suveniruri, de bunuri materiale. Când acest proces s-a îndeplinit, spiritele ce l-au asistat la trecerea din lumea terestră revin lângă acest suflet şi îl înconjoară cu toată dragostea lor. Spiritul ghid îl ia atunci şi-l duce în spaţiul astral.

Reincarnarea

Dependenţa şi căutarea plenitudinii

De ce am deveni dependenţi de celălalt?
Motivul pentru care relaţiile de iubire romantică reprezintă o experienţă atât de intensă şi universal căutată este acela că ele par să ofere eliberarea dintr-o stare de frică, nevoie, lipsă şi neîmplinire, ce are rădăcini profunde şi face parte din condiţia umană în starea sa neeliberată şi neiluminată. Această stare are atât o dimensiune fizică, cât şi una psihologică.
La nivel fizic, evident, nu sunteţi complet şi nici nu veţi fi vreodată: sunteţi fie bărbat, fie femeie, adică o jumătate din întreg. La acest nivel, nevoia de a fi complet — întoarcerea la uniune — se manifestă prin atracţia dintre bărbaţi şi femei, prin nevoia bărbatului de femeie şi nevoia femeii de bărbat. Este aproape o nevoie irezistibilă de uniune cu polaritatea energetică opusă. Rădăcina acestei nevoi fizice este de natură spirituală: dorinţa de a pune capăt dualităţii, de a te întoarce la starea de plenitudine. Uniunea sexuală dă senzaţia cea mai apropiată de această stare la nivel fizic. Din acest motiv, este considerată experienţa care oferă cea mai mare satisfacţie în lumea fizică. Dar uniunea sexuală nu este mai mult decât o clipă trecătoare de plenitudine, o secundă de beatitudine. Atâta timp cât este căutată inconştient ca mijloc al mântuirii, persoana caută să pună capăt dualităţii la nivelul formei, nivel la care mântuirea nu este posibilă. Vi se oferă o imagine fugară, foarte tentantă a raiului, dar nu vi se permite să rămâneţi mai mult timp aici şi vă treziţi din nou într-un corp separat.
La nivel psihologic, sentimentul de lipsă sau de neîmpli-nire este chiar mai mare decât la nivel fizic. Atâta timp cât vă identificaţi cu mintea dvs., aveţi un sentiment al identităţii derivat dintr-o sursă externă. Adică obţineţi o idee despre cine sunteţi din lucruri care, în ultimă instanţă, nu au nimic de-a face cu cine sunteţi în realitate: rolul dvs. social, posesiunile, aspectul exterior, succesele şi eşecurile, sistemul de credinţe ş.a.m.d. Acest sine fals, construit de minte, se simte vulnerabil, nesigur şi caută mereu lucruri noi cu care să se identifice şi care să-i dea sentimentul că există. Dar nimic nu este vreodată suficient pentru a-i produce o satisfacţie de durată. Temerile sale rămân; ca şi sentimentul de lipsă şi de nevoie acută.
Dar atunci apare această relaţie specială. Ea pare să fie răspunsul la toate problemele sinelui fals şi pare să răspundă tuturor nevoilor sale. Cel puţin la prima vedere. Toate celelalte lucruri pornind de la care în trecut v-aţi derivat sentimentul identităţii par acum relativ nesemnificative. Acum aveţi un singur punct de interes care le înlocuieşte pe toate celelalte, dă sens vieţii dvs. şi prin el vă definiţi identitatea: persoana de care v-aţi „îndrăgostit". Nu mai sunteţi un fragment dislocat într-un univers nepăsător — sau cel puţin aşa vi se pare Lumea dvs. are acum un centru: persoana iubită. Faptul că centrul se află în afara dvs. şi că din acest motiv aveţi în continuare un sentiment de identitate derivat dintr-un obiect exterior nu pare să conteze prea mult la început. Ceea ce contează este că sentimentele subiacente, de neîmplinire, frică, lipsă şi insatisfacţie, atât de caracteristice stării de identificare cu mintea, au dispărut — sau nu? S-au dizolvat sau continuă să existe în spatele acestei realităţi superficiale numite fericire?
Dacă în relaţia dvs. aţi avut parte atât de „iubire", cât şi de opusul ei — atacul, violenţa emoţională — atunci e foarte probabil să confundaţi ataşamentul sinelui fals şi dependenţa cu iubirea. Nu puteţi să vă iubiţi partenerul la un moment dat, iar în următorul moment să îl atacaţi. Iubirea nu are opus. Dacă „iubirea" dvs. are un opus, atunci nu este iubire, ci o puternică nevoie a sinelui fals de a avea un sentiment de identitate mai complet şi mai profund, o nevoie pe care celălalt o satisface temporar. Este înlocuitorul pe care îl dă şinele fals pentru mântuire şi pentru scurt timp aproape că ne simţim mântuiţi.
Dar vine un moment când partenerul dvs. se comportă astfel încât nu vă mai satisface nevoile — sau mai curând nevoile sinelui fals. Sentimentele de durere, frică şi lipsă, care sunt o parte intrinsecă a conştiinţei sinelui fals, dar au fost acoperite de „relaţia de iubire", ies acum din nou la suprafaţă. Ca în cazul oricărei dependenţe, vă simţiţi minunat când drogul este disponibil, dar invariabil vine un moment când drogul nu mai funcţionează. Când acele sentimente dureroase reapar, le simţiţi chiar mai intens şi mai acut decât înainte. Pe deasupra, vă percepeţi partenerul, ca fiind cauza acestor sentimente. Aceasta înseamnă că le proiectaţi în afară şi îl atacaţi pe celălalt cu toată violenţa sălbatică a durerii dvs. Acest atac poate trezi durerea partenerului, şi el sau ea vă poate răspunde la atac. în acest punct, şinele fals mai speră încă în mod inconştient că atacul său sau încercările sale de manipulare vor reprezenta o pedeapsă suficientă pentru a-1 convinge pe partener să-şi schimbe comportamentul, ca să-l puteţi folosi din nou pentru a vă acoperi durerea.
Fiecare dependenţă apare dintr-un refuz inconştient de a accepta durerea şi de a o lăsa în urmă. Fiecare dependentă începe cu durerea şi se sfârşeşte în durere. Indiferent de substanţa de care sunteţi dependent — alcool, mâncare, droguri legale ori ilegale sau poate o persoană —, vă folosiţi de un lucru sau de o persoană pentru a vă ascunde durerea. Acesta este motivul pentru care în relaţiile intime, după ce euforia iniţială a trecut, apare atât de multă nefericire, atât de multă durere. Nu relaţiile provoacă durerea şi nefericirea. Ele scot la lumină ceea ce se află deja în dvs. Oricare dependenţă ajunge într-un punct în care nu mai produce rezultatul dorit şi atunci simţiţi durerea mai puternic ca oricând
Acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii încearcă mereu să scape de momentul prezent şi caută un fel de mântuire în viitor. Primul lucru pe care l-ar putea întâlni dacă s-ar concentra asupra Clipei de acum ar fi durerea proprie şi de acest lucru se tem ei. Dacă ar şti măcar cât de uşor este ca în Clipa de acum să obţină puterea care dizolvă trecutul şi durerea sa, realitatea care dizolvă iluzia! Dacă ar şti cât de aproape sunt de propria lor realitate, cât de aproape se află de Dumnezeu!
Nici
evitarea relaţiilor cu scopul de a încerca să se evite durerea nu este o soluţie. Durerea

este oricum prezentă. Exis
tă o mai mare probabilitate ca trei relaţii eşuate în tot atâţia ani să vă

forţeze să vă treziţi decât trei ani trăiţi pe o insulă pustie sau închis în cameră. Dacă aţi putea aduce

o prezenţă intensă în singurătatea dvs., acest lucru v-ar ajuta.

Viata Este Doar O Calatorie - Suntem Constiinta ( subtitrare romana )