luni, 22 martie 2010

Sf Serafim de Sarov - scopul vietii crestine


Despre Sf. Serafim de Sarov

(prăznuit pe 2 ianuarie şi 19 iulie)De multe ori semnificaţia iniţială (originară), reală, mistică/magică a miturilor (obiceiurilor populare, ritualurilor magice/religioase etc) s-a pierdut, fiind uitată. A rămas doar forma de manifestare (eventual deformată), în aparenţă golită de conţinut. Doar în aparenţă! Sau a rămas doar amintirea teoretică (ori cunoaşterea livrescă) a semnificaţiei profunde, iar nu trăirea ei practică. Ca în cazul etnografilor şi folcloriştilor. Sau un alt exemplu, cazul lui Mircea Eliade, cunoscător teoretician al şamanismului şi yogăi. Iar nu trăitor al şamanismului, cum era Don Juan Matus, prezentat în lucrările non fiction de antropologie culturală, neortodoxe, ale lui Carlos Castaneda, sau şamanul din „The Way of the Shaman” a lui Michael Harner. Mircea Eliade fiind şi un bun cunoscător teoretic al unor sectoare din yoga, iar nu un trăitor al yogăi, cum era dr. Zerlendi (din povestirea sa non fiction „Secretul doctorului Honigberger” sau Swami Shivananda Sarasvati dintr-o altă povestire neficţională a sa, „Nopţi la Serampore”). Lucru pe care Eliade l-a regretat toată viaţa. Însă destinul său a fost acesta (şi a deschis ochii multora), iar nu acela de a rămâne ucenic al lui Swami Shivananda în coliba/kutiarul sa de la Rishikesh Ashram aflat la Izvoarele Gangelui. Tot astfel, mulţi preoţi de azi, dintre cei corecţi, nu mai ştiu decât teoria simbolurilor liturgice, dar nu au şi trăirea/simţirea lor corespunzătoare.
Aşa cum o avea, fiind - Sfântul Serafim de Sarov (1759 - 1833). Care a susţinut că scopul vieţii creştine este trăirea conştientă a prezenţei Duhului Sfânt în fiinţa omului. Fapt pe care l-a demonstrat practic ucenicului său (devenit ulterior celebru) Motovilov. Iar prin Motovilov (care şi-a publicat, în 1903, neobişnuita experienţă) şi nouă tuturor. Redăm în continuare un scurt extras din această scriere capitală pentru lumea modernă. „ Eu (Motovilov) am răspuns: - Totuşi eu nu înţeleg, cum pot să fiu sigur că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu? Cum să recunosc eu însumi în mine adevărata Sa arătare? / Părintele Serafim a răspuns: - Eu ţi-am mai spus, iubitorule de Dumnezeu, că aceasta este foarte simplu, şi ţi-am povestit amănunţit cum se află oamenii în Duhul Sfânt şi cum să înţelegem arătarea Lui în noi… ce-ţi mai trebuie frăţiei tale? / Îmi trebuie – am spus eu – să înţeleg bine acest lucru. / Atunci părintele Serafim m-a apucat strâns de umeri şi mi-a zis: - Noi amândoi suntem acum în Duhul lui Dumnezeu. De ce nu te uiţi la mine? / Eu am răspuns: - Nu pot, părinte, să mă uit, fiindcă din ochii tăi se răspândesc nişte fulgere ca de foc. Faţa ta s-a făcut mai luminoasă decât soarele şi mi se vatămă ochii de durere. / Părintele Serafim a zis: - Nu te speria, bucuria mea, şi tu acum eşti tot aşa de luminos ca şi mine. Tu însuţi eşti în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel n-ai putea să mă vezi pe mine în această stare. Şi, plecându-şi capul spre mine, mi-a spus încet, la ureche: - Dă slavă Domnului Dumnezeu pentru milostivirea Lui cea negrăită către tine. Ai văzut că eu nici nu mi-am făcut semnul crucii măcar, ci numai în inima mea m-am rugat Domnului Dumnezeu şi am zis înăuntrul meu: „Doamne, învredniceşte-l şi pe el să vadă lămurit şi cu ochii trupeşti acea pogorâre a Duhului Tău, de care Tu învredniceşti pe robii Tăi, când binevoieşti să Te arăţi în lumina splendidei Tale slave.” Şi iată, frate, Domnul a împlinit îndată smerita rugăciune a sărmanului Serafim. Cum să nu-I mulţumim pentru acest negrăit dar al Său dat nouă la amândoi? Să ştii, frate, că în acest fel nu arată Domnul Dumnezeu mila Sa nici chiar marilor pustnici. Acest har al lui Dumnezeu a vrut să mângâie inima ta întristată, întocmai ca o mamă iubitoare de fii, prin mijlocirea însăşi a Maicii Domnului. Dar de ce, frăţia ta, nu te uiţi în ochii mei? Priveşte în mod obişnuit şi nu te teme: Domnul este cu noi. / Eu m-am uitat după aceste cuvinte la faţa lui şi m-a cuprins o cucernică groază încă şi mai mare. Închipuiţi-vă că faţa, care vă vorbeşte ar fi în mijlocul soarelui, în cea mai sclipitoare strălucire a razelor sale de amiază. Vedeţi mişcarea buzelor lui, expresia mobilă a ochilor săi, auziţi glasul lui, simţiţi că vă ţine cineva cu mâinile de umeri, şi nu numai că nu vedeţi aceste mâini, dar nu te vezi nici pe tine însuţi, nici faţa lui, ci numai o singură lumină orbitoare, răspândindu-se până departe la mulţi stânjeni împreună şi luminând cu strălucirea sa şi vălul de zăpadă, acoperind poiana şi fulgii de zăpadă, cernindu-ne din văzduh, pe mine şi pe marele stareţ. Este oare posibil să-şi imagineze cineva acea stare în care mă aflam eu atunci? / - Ce simţi acum? – m-a întrebat părintele Serafim. / Mă simt neobişnuit de bine – am spus eu. / - Dar în ce fel bine? Ce anume simţi? / Eu am răspuns: Simt o astfel de linişte şi o pace în sufletul meu încât nu pot să mă exprim în cuvinte. / - Aceasta, iubitorule de Dumnezeu, a reluat părintele Serafim, este acea pace, despre care Domnul le-a spus ucenicilor Săi: „Pacea Mea dau vouă…”…Ce altceva mai simţi? – m-a întrebat părintele Serafim. / - O desfătare neobişnuită – am răspuns eu. / Şi el a continuat: - Aceasta este desfătarea, despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură… Iată, acea desfătare umple acum inimile noastre şi se revarsă în afară prin toate fibrele trupului nostru, producându-ne o negrăită plăcere. De această desfătare inimile noastre parcă se topesc şi noi amândoi suntem plini de o fericire, care nu poate fi exprimată de nici o limbă omenească. Ce altceva mai simţi? / - O bucurie neobişnuită în toată inima. / Şi părintele Serafim a continuat: - Când Duhul lui Dumnezeu Se coboară la om…atunci inima omului se umple de bucurie… Însă oricât de consolatoare ar fi această bucurie pe care o simţi acum în inima ta, totuşi ea nu este nimic faţă de acea bucurie, despre care Domnul a spus… că bucuria aceea „nici ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici la inima omului nu s-a suit, bucuria pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El.”… Ce mai simţi acum, iubitorule de Dumnezeu? / Eu am răspuns: - O căldură neobişnuită. / Cum căldură, tătucule? Doar ne aflăm în pădure. Acum este iarnă afară şi zăpadă sub picioarele noastre, zăpadă pe noi de-o palmă şi de sus fulgii se cern mereu… Ce fel de căldură poate să fie aici? / Eu am răspuns: - O căldură ca-n baie, când pun apă peste piatra fierbinte şi se înalţă din ea valuri de aburi… / Şi mirosul – m-a întrebat el – este la fel ca cel din baie? / Nu – am răspuns eu – pe pământ nu există nimic asemănător cu această plăcută mireasmă. …/ Şi părintele Serafim, zâmbind plăcut, a zis: - Şi eu însumi, frăţia ta, ştiu întocmai ca şi tine acest lucru, dar te întreb înadins, oare aşa simţi şi tu? Adevăr curat, frăţia ta! Nici o plăcere a miresmei pământeşti nu poate fi asemănată cu această bună mireasmă, pe care o simţim acum, fiindcă pe noi ne înconjoară în acest moment mireasma cea bună a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. …Iată această Împărăţie a lui Dumnezeu se află acum înăuntrul nostru, iar darul Duhului Sfânt şi din afară ne luminează şi ne încălzeşte şi umplând de multiple miresme văzduhul ce ne înconjoară, desfătează simţurile noastre cu o desfătare mai presus de ceruri, îmbătându-ne inimile noastre cu o bucurie negrăită. Starea noastră actuală este întocmai aceea, despre care zice Apostolul: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci adevăr şi pace în Duhul Sfânt.” Credinţa noastră constă „nu în cuvintele înţelepciunii pământeşti nemărginite, ci în arătarea puterii şi a Duhului.” …când Duhul Sfânt binevoieşte să ne viziteze, atunci trebuie să ne eliberăm chiar şi de rugăciune. Sufletul vorbeşte şi se află în grai când face rugăciunea, dar în timpul venirii Sfântului Duh trebuie să se afle în deplină tăcere, să asculte lămurit şi cu convingere toate cuvintele vieţii veşnice, pe care El va binevoi atunci să le vestească. Trebuie să fie în acel moment în deplină trezire şi a sufletului şi a trupului, şi în deplină neprihănire a trupului. …” Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui. "Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea." „- Iată, frăţia ta, ţi-am spus acum totul şi ţi-am arătat în faptă, ceea ce Domnul şi Maica Domnului au binevoit să-ţi spună şi să-ţi arate prin mine, sărmanul Serafim. Mergi cu pace, Domnul şi Maica Domnului să fie cu tine întotdeauna… / Şi în tot timpul acestei duhovniceşti convorbiri, din momentul când faţa părintelui Serafim s-a iluminat, vedenia aceasta nu s-a sfârşit şi toate cele spuse de la începutul istorisirii şi până acum, mi le-a vorbit, aflându-se în aceeaşi stare. Acea negrăită strălucire de lumină, emanând din el, am văzut-o eu însumi, cu ochii mei, pentru care sunt gata a întări şi cu jurământ.”În starea respectivă Motovilov a trăit ceea ce se cere în rugăciunea: „Doamne, tuturor toate le fii!” Şi e atât de greu de înţeles (şi chiar de conceput) la modul raţional. A trăit efectiv faptul că „În El trăim, ne mişcăm şi suntem.” (Fapte XVII, 28). A simţit, cum va fi la sfârşitul vremurilor (I Corinteni XV, 24-28): „…ca Dumnezeu să fie toate (totul) în toţi (toate).” Pentru că „Dumnezeu este tot (Tot) în toate, dar nu (este) toate.”. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în omiliile sale: „Când păcatul nu va mai fi, evident că Dumnezeu va fi toate în toţi.” Sau Sfântul Grigorie de Nazianz, în scrierea sa „Cuvântul II despre Fiul”: „După înviere, când vom fi toţi în chip dumnezeiesc, toţi încăpând pe singurul Dumnezeu, atunci Dumnezeu va fi nouă toate: şi hrană, şi îmbrăcăminte, şi înţelegere, şi mişcare.”Sau cum ne desluşeşte Sfântul Grigorie de Nyssa în “Cuvânt despre suflet”: “În locul tuturor de aici – necesare vieţii – aer, loc, timp, mâncare, băutură, acoperământ, soare şi luminare etc, acolo, în Împărăţia Veşnică, fericirea ce ne aşteaptă de nici una din acestea nu are trebuinţă. Căci toate sunt noi şi în locul tuturor, Dumnezeiasca Fire Se va face nouă spre toată trebuinţa vieţii aceleia, pa Sine Însuşi (Dumnezeu), împărtăşindu-Se, potrivit situaţiei fiecăruia. Căci Dumnezeu, celor vrednici li Se va face toate: şi loc, şi casă, şi îmbrăcăminte, şi hrană, şi băutură, şi lumină, şi bogăţie, şi împărăţie, şi slavă, şi fericire, şi toată înţelegerea şi numirea celor ce ne ajută către viaţa cea nouă (dumnezeiască). Astfel, Dumnezeu Se face toate în toţi.

luni, 1 martie 2010

NICOLAE STEINHARDT


Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori... Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Exista un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.."

Acum stiu, stiu ca orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunăvointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.
Acum stiu, am aflat si eu...