joi, 29 iulie 2010

Viata de dupa moarte in Egiptul antic


In Egiptul antic, toate sperantele de eternitate erau concentrate asupra regelui, care se credea ca si-ar petrece viata de apoi in ceruri. Piramidele, care nu erau altceva decat niste imense constructii funerare, constituiau scarile pentru ascensiunea la ceruri a regelui. Acesta oferea imputernicire constructorilor piramidelor, care astfel, se bucurau si ei de eternitate. Textele piramidelor, inscriptii facute pe peretii acestor constructii cam in timpul dinastiei a sasea, faceau aluzie la peripetiile postume ale regelui. Interesant de observat este faptul ca si nobilii, pentru a-si continua existenta, construiau morminte si, adesea, ei imprumutau ceva din imortalitatea monarhului. Pe mormintele acestor antici sunt infatisate ofrande prezentate lui Osiris, calauza mortilor, constand din colaci, carne fripta( de bou, gasca ), bere, tamaie aprinsa. Acest amanunt ne furnizeaza date importante despre asemanarea cu folclorul romanesc, din acest punct de vedere, al nevoii mortilor de merinde in calatoria intreprinsa spre cer. Tendinta de a transforma viata de dincolo intr-o prelungire a celei pamantesti, este universala. In capitolele urmatoare vom analiza riturile funebre din regiunile din Romania mai amanuntit, accentuand asemanarile cu Egiptul in special si cu Orientul in general. Textele sarcofagelor, o colectie de texte- vraji, erau inscrise pe partea interioara a sarcofagelor aristocratilor, cu scopul de a obtine glorificarea divina in taramul mortilor si proclamarea lor ca ''drepti''. Aceste texte apartin perioadei 2100- 1700 I.H. Imperiul de mijloc aduce cu sine democratizarea credintelor funerare. Saracii se pot bucura si ei de o existenta post-mortem in Campul Trestiilor, unde trebuie sa cultive o bucata de pamant. Cartea Mortilor descrie beatitudinea trairii in Campul Trestiilor. Campul Trestiilor este localizat pe bolta cereasca in punctul opus Campului Ofrandelor sau Campului Odihnei, adica la apus. Din Campul Trestiilor porneste sufletul faraonului in intampinarea Soarelui pe bolta cereasca, pentru a ajunge, calauzit de el, in Campul Ofrandelor.

Din aceste prime idei, deja putem trage cateva concluzii. Inca din antichitate omul a crezut si a incercat sa-si obtina salvarea sufletului, mantuirea, prin propriile puteri, marturie stand piramidele, scarile necesare ascensiunii spre cer a regelui. Initial se exercita si egoismul propriu fiintei umane: salvarea trebuie sa fie numai a mea, de aici rezultand ''monopolizarea'' mantuirii de catre rege. Odata cu trecerea timpului, asa cum demonstreaza Textele sarcofagelor, poporul isi obtine si el dreptul de a-si petrece vesnicia in ceruri, dar aceasta se reduce doar la o continuare a vietii umile de pe pamant. In raiul egiptean, saracii isi cultiva bucata de pamant, fericiti de libertatea de care dispun.

Textele piramidelor contureaza destinul ceresc al Faraonului. Scopul suprem este transformarea in Osiris. In viata de apoi, regele este reinviat de Horus, fiul sau. Faraonul nu numai ca este stapanitorul lumii de aici, contingente, el este si stapanul lumii de dincolo, este o zeitate suprema. Vrajile din Textele piramidelor sunt referiri precise la situatii cu care se crede ca se va confrunta Faraonul in lumea de dincolo. Trecerea in cealalta viata se face prin ascensiune cu ajutorul unei scari facute de zeul Ra sau prin transformarea intr-o pasare. Fundalul ridicarii regelui inspre ceruri este un cutremur imens, colorat de valvatai de foc naucitoare. Faraonul devine '' un fulger de lumina'', metafora fiind identica cu cea folosita in Biblie pentru a descrie aparitia ingerului care a anuntat-o pe Maria vestea nasterii lui Cristos..

"Cerul tuna, pamantul se cutremura, Geb freamata, cele doua domenii ale zeului vuiesc, pamantul este crapat...Ma ridic la cer, traversez (firmamentul) de fier... ma ridic la cer, aripile mele de pene sunt cele ale unei pasari mari."

In timpul ascensiunii sale, faraonul defunct se transforma intr-o fiinta cosmica al carei cap este un vultur, tamplele sunt cerul instelat, iar fata, ochii, nasul, dintii e.t.c. sunt zei. In fata lui, Portile Cerului se deschid, iar Faraonul este transformat in lumea de dincolo intr-un crocodil: Crocodilul Sobek.

Actiunile ce le indeplineste Faraonul in lumea de dincolo exprima dorintele, frustrarile si inclinatia spre magie a egiptenilor. Regele renaste dintr-un vultur sau din marea vaca salbatica. Imbaindu-se in sudoarea inmiresmata a lui Osiris devine nepieritor, iar oasele i se transforma in fier. Pentru a dobandi cat mai multa putere magica, ii fugareste si-i mananca pe ceilalti zei.

Aceste prime imagini ce descriu ascensiunea faraonului nu-si gasesc termenii de comparatie in folclorul romanesc. Singurele motive comune sunt dorinta de nemurire, sentiment identic intalnit la toti oamenii de altfel si ascensiunea spre ceruri, dupa moarte. Fiinta cosmica in care este transformat faraonul este mult prea incarcata de simboluri pentru a putea fi analizata in amanunt intr-o lucrare ca cea de fata.

Textele sarcofagelor infatiseaza o imagine a lumii de dincolo mai complexa decat cea din Textele piramidelor. Noile conceptii referitoare la viata de apoi, prezente in aceste texte, contin si credinte populare excluse din Textele piramidelor. Defunctul poate ajunge in ceruri numai daca scapa de un numar de incercari si capcane deosebit de grele, capcane ce ne trimit cu gandul la cele douazeci de vami ale cerului din credinta populara romaneasca, tema ce o vom discuta in capitolul corespunzator conceptiei romanesti privitoare la viata de dincolo. Intre cer si pamant se intinde un navod gigantic care are rolul de a opri toate sufletele care indraznesc sa se inalte la ceruri. Hotararea si cunoasterea partilor componente ale navodului, precum si ale barcilor pescuitorilor de suflete, fac ca defunctul sa poata invinge aceste incercari. Acesta este rasplatit prin transformarea in crocodilul Sobek sau in pasare. Capcanele sunt reprezentate de animale si demoni cum sunt Pasarea Neagra, Ucigasul lui Ka, Gebga e.t.c..Ascensiunea la ceruri se face si aici sub forma unei pasari (soim, batlan, ibis, vultur).

Curioasa este aparitia compromisului si primejdiei in lumea de dincolo, motiv iarasi identic cu cel din folclorul romanesc. Daca la noi sufletul defunctului va mitui vamesii cerului cu monede puse in palmele mortului de catre vii, iar Dumnezeul crestinilor se lasa induplecat de sfinti, de rudele mortului si de zilele puse deoparte de acestea pentru sufletul celui plecat dintre ei, la egipteni chiar atunci cand defunctul este admis in ceruri, de catre un tribunal de zei, aparut in credintele egiptene mai tarziu, destinul sau este inca in pericol, din pricina uneltirilor fratelui lui Osiris, Seth, care incearca sa-l omoare. Daca reuseste, defunctul moare a doua oara, de data aceasta definitiv. Pentru a se feri de toate aceste capcane, defunctul trebuie sa se foloseasca de ghidul lumii de dincolo, Cartea celor doua cai. Cartea contine diferitele parti ale lumii de dincolo si numele teribililor paznici ai portilor ceresti.

Cartea mortilor, aparuta in perioada Imperiului de Mijloc, aduce nou in credinta egipteana o deschidere a portilor lumii de dincolo catre mase. Aceasta sinteza de motive funerare stravechi exprima ideea ca viata de apoi este accesibila atat bogatilor cat si saracilor. Campul trestiilor si Campul ofrandelor sunt doua ipostaze ale paradisului egiptean. Al doilea este localizat in vestul cerului si este pazit de Taurul ceresc al lui Ra, pe care Raymond Weill il identifica cu constelatia Orion. Campul Trestiilor este situat in partea diametral opusa, in estul cerului . La origine, acesta era un loc de purificare si renastere, care permitea defunctului sa urmeze soarele catre vest si sa ajunga in paradis, adica in Campul ofrandelor. Ambele campuri sunt infatisate ca si lacasuri osiriene ale defunctilor, care continua sa existe fericiti si sa-si cultive parcelele lor de pamant, astfel, se poate spune ca functiile lor se suprapun. Cartea Mortilor ilustreaza o faza ulterioara acestei credinte. In aceasta faza defunctul nu mai face nici o munca umilitoare in viata de apoi, asa ca este inmormantat cu figurine de lucratori ( shabti ), care prind viata prin puterea descantecului. Se pot observa, in final, doua inovatii majore in Cartea Mortilor, inovatii ce privesc credintele egiptene in viata de dupa moarte. Prima inovatie se refera la descrierea procesului defunctului, ce consta intr-o cantarire a sufletului pe talerele celui ce tine balanta, tema de baza in folclorul romanesc, asa cum vom vedea mai tarziu si a doua este faimoasa ''confesiune negativa a pacatelor'', pe care o vom intalni si in credinta noastra dar intr-o forma mai ''blanda''. Aceasta lista de actiuni negative ni s-ar parea ciudata astazi, mai ales cand este vorba de munca in exces, care este considerata ca fiind una dintre cele mai grave culpe.

''Nu am facut vreo fapta rea, nu am muncit in

fiecare zi mai mult decat era necesar...

numele meu nu a ajuns in birourile celor care consoleaza sclavi,

nu l-am saracit pe orfan de bunurile sale...

nu am ucis....''

Aceleiasi serii de confesiuni negative ii apartineau furtul din ofrandele alimentare destinate zeilor si spiritelor, inselaciunea si orice drama ecologica. Prima confesiune este urmata de una mai elaborata, in care defunctul neaga orice faptuire a pacatului pentru care membrii tribunalului il pedepsesc. In final, defunctul tine un discurs in fata juriului, dupa care zeii pun intrebari. Totul sta sub semnul enigmaticului. Pentru a merge mai departe, acuzatul trebuie sa identifice corect, dupa numele lor, partile fiecarei porti pe care o are in fata si fiecare paznic de poarta.

Constienti ca prezentarea facuta vietii de dupa moarte din credinta Egiptului nu este nici pe departe exhaustiva, incheiem aici aceasta trecere in revista a ideilor principale din credinta populara egipteana, ce constituie o parte a comparatiei ce o vom face cu folclorul romanesc referitor la viata de dincolo de mormant.

sâmbătă, 24 iulie 2010

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE - VIAŢA DE DUPĂ MOARTE - Rudolf Steiner


XVIII

VIAŢA DE DUPĂ MOARTE

Strasbourg, 13 mai 1913

Când analizăm viaţa omului dintre moarte şi o nouă naştere, ni se revelează întreaga importanţă şi misiune a concepţiei spirituale despre lume. În această epocă dominată de materialism, deseori se pune următoarea întrebare: „De ce ar trebui omul să se preocupe de viaţa dintre moarte şi o nouă naştere?” sau, dacă nu vor să vorbească despre reîncarnare, se spune: „De ce să ne preocupăm de viaţa de după moarte, când putem foarte bine să aşteptăm să vină moartea şi vom vedea atunci ce se va întâmpla?”. Aşa spun astăzi cei care nu şi-au pierdut încă în întregime sensibilitatea pentru lumea spirituală, dar care totuşi nu au puterea sufletească necesară pentru a-şi elabora concepte şi impresii care privesc lumea suprasensibilă. Ei spun: „Pe Pământ ne îndeplinim îndatoririle; prin urmare vom putea face şi experienţa a ceea ce ne aşteaptă după moarte”.

Or, o deschidere reală pentru viaţa dinte moarte şi o nouă naştere ne arată clar ce incorectă este această atitudine şi ce important este pentru omul pământean să stabilească deja aici, în cursul acestei existenţe fizice, legături cu formele de viaţă prin care va trebui să treacă omul între moarte şi o nouă naştere.

Este dificil să vorbim despre această altă viaţă folosindu-ne de limbajul curent, căci terminologia noastră este formată special pentru lumea în care trăim între naştere şi moarte; limbajul nostru se aplică cu precădere lucrurilor din această lume. Din acest motiv, în general, va trebui să ne limităm la aluziile mai mult sau mai puţin directe despre ceea ce se întâmplă între moarte şi o nouă naştere, căci acest lucru este foarte diferit de ceea ce poate fi vieţuit aici între naştere şi moarte. Trebuie să ne fie clar că tot ceea ce percepem aici în lumea sensibilă, în această lume care într-un fel este lumea noastră, nu va mai fi al nostru când vom trece pragul morţii, căci dincolo nu vom mai dispune de organele de simţ care sunt indispensabile vieţii din lumea fizică. Inteligenţa legată de creierul uman încetează şi ea să mai acţioneze în momentul morţii. Deci doar cu mare discreţie putem încerca să caracterizăm o existenţă mult diferită de cea pe care o ducem pe Pământ. Terminologia vieţii curente nu ne poate furniza deci decât o imagine aproximativă a acestei vieţi. Ştiinţa spirituală ne învaţă totuşi să ne adaptăm limbajul şi la domeniul spiritual, şi să ne folosim de el în aşa fel încât să putem accede la o anumită înţelegere a lumii suprasensibile.

Aici, în lumea fizică, desemnăm drept „om” acel fizic închis înăuntrul pielii, iar restul îl considerăm drept mediul nostru înconjurător. Experienţele pe care le poate face omul depind de funcţiile organelor sale de simţ, dar şi ale inimii, ale plămânilor, ş.a.m.d. Or, toate acestea vor dispărea când ne vom începe călătoria dintre moarte şi o nouă naştere. În timpul vieţii pământene, partea sufletească şi spirituală a fiinţei noastre este învelită oarecum în trupul nostru fizic, iar acesta trăieşte datorită activităţii organelor menţionate. După moarte asistăm la o dilatare a ceea ce părăseşte trupul fizic şi trupul eteric; această dilatare progresează până când ceea ce era închis în limitele pielii noastre umple tot spaţiul delimitat de orbita lunară. Apoi elementul sufletesc-spiritual creşte progresiv, până la sferele lui Mercur, apoi Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi chiar dincolo de acestea, în spaţiul cosmic. După aceea asistăm la o restrângere care, în final, devine un mic germen spiritual ce se alătură curentului de forţe ereditare care îi pregătesc omului corpul fizic dat de părinţii săi. Această descriere este în acord cu ceea ce a fost expus în «Teosofie». Începând cu sfera lui Marte începe ţara spiritelor.

Din ceea ce am spus putem conchide că toţi oamenii care trec prin poarta morţii se dilată şi ocupă în final unul şi acelaşi spaţiu cosmic, astfel că după moarte trăim cu toţii – ca să spunem aşa – unii într-alţii. Nu toţi morţii sunt însă împreună, căci dincolo de prag viaţa în comun depinde de un alt factor decât aici pe Pământ. Desigur, în lumea spirituală putem fi reuniţi spaţial, dar în realitate această viaţă în comun nu este posibilă decât în măsura în care există relaţii spirituale între noi şi semenii noştri. Să luăm un să luăm un caz extrem, cel al unui om care, în timpul vieţii pe Pământ, a renegat total, prin gânduri şi sentimente, lumea spirituală. Este adevărat că există numeroşi indivizi care militează în favoarea teoriei materialiste şi care neagă lumea spirituală dar, prin sentimentele lor, ei se apropie totuşi cumva de lumea spirituală. Cei care resping radical lumea spirituală sunt în realitate destul de rari, iar perspectiva teribilă pe care o vom evoca acum nu se va realiza niciodată întocmai. Să presupunem că doi astfel de oameni mor. După moarte se vor găsi în acelaşi spaţiu dar nu vor şti nimic unul de altul, căci în lumea defuncţilor sensibilitatea faţă de spiritual joacă acelaşi rol, de exemplu, ca şi ochii aici, pe Pământ. Fără ochi nu există lumină, fără sensibilitate pentru spiritual nu există percepţia lumii spirituale! Un destin chiar şi mai teribil decât cel de a nu putea percepe lumea spirituală îi pândeşte pe astfel de indivizi. Dată fiind natura spirituală a sufletului, acesta va trece pragul morţii fără a fi în stare să perceapă nici cea mai mică urmă a altor suflete umane, şi el se va simţi înconjurat de un abis. Ne-am putea întreba: ce va percepe o astfel de fiinţă după moarte? El nu va fi în stare nici să se vadă pe sine însuşi aşa cum este după moarte, căci conştienţa clară de sine îi va lipsi. Ceea ce îi mai rămâne încă, vom vedea după cele ce vor fi expuse în continuare.

Aici, pe Pământ, noi ne găsim oarecum într-un punct al suprafeţei terestre, organele noastre sunt în interiorul nostru, în timp ce corpurile cereşti se găsesc în exterior. După moarte, situaţia este inversată. Omul se dilată şi atinge o dimensiune cosmică. Când creşterea sa acoperă sfera lunară, Luna – deci substanţa spirituală a Lunii – devine organ în lăuntrul omului; acolo ea devine pentru el ceea ce pe Pământ reprezintă creierul pentru om. După moarte, fiecare corp planetar devine pentru noi un organ, când ne-am dilatat până la el. Soarele devine inima noastră. Aşa cum pe Pământ purtăm inima în noi, tot aşa după moarte purtăm în noi partea spirituală a Soarelui. Diferenţa constă doar în faptul că noi, ca fiinţe fizice, n-am fi perfecţi decât dacă, la sfârşitul evoluţiei embrionare, ne-am dezvoltat toate organele. Ele există, într-un fel, toate în acelaşi moment. După moarte, dimpotrivă, noi dobândim numai treptat aceste organe, unele după altele. Văzut din exterior, din acest punct de vedere, suntem foarte asemănători unei fiinţe vegetale, care şi ea îşi dezvoltă organele pe etape. Un organ asemănător plămânilor noştri, de exemplu, sau laringelui nostru, ne este dat pe Marte, şi aşa mai departe.

După moarte pătrundem deci în lumea în care ne-am depus aici partea fizică, iar partea spirituală a organismului cosmic se găseşte în interiorul nostru. Care este atunci lumea noastră exterioară? Ceea ce în prezent constituie viaţa noastră lăuntrică, cea a cărei experienţă o facem cu ajutorul organelor de simţ, care fac din noi o fiinţă pământească fizică, cât şi ceea ce am realizat datorită acestor organe, aceasta constituie atunci lumea noastră exterioară.

Să revenim pentru moment la cazul extrem al acelui om care nu avusese nici o relaţie cu lumea spirituală. Pentru el, lumea sa exterioară de după moarte se reduce la ceea ce a vieţuit pe Pământ slujindu-se de organele sale fizice. Pentru acest ateu radical, lumea de după moarte nu implică suflete umane; el trebuie deci să-şi îndrepte privirea spre propria sa viaţă terestră, spre ceea ce a fost lumea sa ce poartă amprenta acţiunilor şi experienţelor sale. Lumea sa exterioară se limitează deci la ceea ce a reţinut memoria sa din viaţa dintre naştere şi moarte. Dar aceasta nu este o lume suficient de bogată în privinţa trăirilor de care are omul nevoie între moarte şi o nouă naştere. În perioada dintre moarte şi o nouă naştere, când omul nu se mai găseşte în învelişul său corporal, existenţa nu se mai aseamănă deloc cu cea de pe Pământ. Aici pe Pământ avem de a face, de pildă, cu un om faţă de care simţim antipatie, sau cu care ne-a certat şi pe care l-am jignit sau rănit. Atitudinea noastră faţă de el este pur afectivă. Nu am avea această atitudine dacă ceea ce am făcut nu ne-ar produce o anumită satisfacţie. Poate că vom regreta cumva, apoi vom uita totul. După moarte, întâlnim din nou acest om, dar atunci ne cuprinde un sentiment opus, contrarul satisfacţiei pe care am resimţit-o înainte. Atunci, sentimentul nostru este următorul: dacă n-am fi făcut aceasta, am fi fost fiinţe mai perfecte; în acest punct deci, sufletul nostru este imperfect. Această imperfecţiune rămâne impregnată în suflet şi va rămâne acolo până când acţiunea noastră va fi compensată. Atenţia noastră este atrasă mai puţin de actul în sine, cât de pata care ne-a marcat sufletul. Această pată trebuie să fie ştearsă. Resimţim acest lucru în noi ca pe o putere, o putere care ne împinge să găsim un prilej să ştergem această faptă. În cazul unui suflet ostil vieţii spirituale, se va mai adăuga şi următorul sentiment: sunt despărţit de sufletul care a suferit nedreptatea mea; trebuie să aştept ocazia să-l întâlnesc pentru a şterge această pată. De aici se desprinde sentimentul că o necesitate karmică cere o retrospectivă a vieţii anterioare. Imaginea sufletului celuilalt apare în cronica Akasha ca un avertisment. Trăim înconjuraţi de astfel de imagini gravate în cronica Akasha.

Cazuri atât de extreme nu există cu adevărat. Văzătorul care intră în contact cu sufletele morţilor poate avea următoarea experienţă. Întâlneşte un suflet care îi este cunoscut şi care a părăsit un corp masculin în momentul morţii. Acest suflet şi-a lăsat în urmă soţia şi copilul. Sufletul îi explică văzătorului: „Mi-am părăsit soţia şi copilul cu care trăiam pe Pământ. Acum nu-mi mai rămâne decât imaginile a ceea ce am vieţuit împreună acolo. Ai mei trăiesc pe Pământ, dar eu nu-i pot vedea. M-am despărţit de ei. Poate unul dintre ei a murit deja, dar eu nu reuşesc să-l găsesc”. Acest caz ilustrează suferinţa unui suflet care a trăit într-un mediu în care nu a întreţinut deloc legături cu viaţa spirituală. Din acest motiv, astfel de suflete rămân în întuneric în ceea ce priveşte lumea spirituală; din acest motiv este imposibil ca ele să fie văzute din lumea spirituală.

Dacă, dimpotrivă, văzătorul se întâlneşte cu suflete care au lăsat pe Pământ alte suflete pentru care cultivarea spiritului – ca de exemplu ştiinţa spirituală – corespunde unei nevoi, el vede că astfel de suflete pot să perceapă după moarte alte suflete şi pot să întreţină legături cu ele în viaţa de după moarte. Cei pe care-i numim morţi au nevoie de cei vii, altfel nu se vor putea percepe pe Pământ decât pe ei înşişi, adică propria lor viaţă aşa cum s-a desfăşurat ea. Binefacerea pe care o putem oferi morţilor este să le facem lectură, nu cu voce tare ci în gând, evocându-ne în gând imaginea defunctului. În acest mod putem face lectură pentru mai mulţi morţi odată, cu sau fără carte. Aceasta se dovedeşte a fi o mare binefacere pentru ei. Dar gândurile trebuie să fie legate de spiritual; alte gânduri nu au nici o importanţă pentru morţi. Prin acest gen de gânduri noi creăm pentru cel mort o lume exterioară, ceva ce poate el percepe. Nu are nici un sens să le citim legi chimice, de exemplu, căci acestea nu au nici cea mai mică importanţă pentru lumea spirituală.

Pe de altă parte, după moarte, când ne aflăm în lumea spirituală, nu ne mai putem iniţia în ştiinţa spirituală, cum cred unii, pentru că aceasta conţine gânduri spirituale. Sufletelor care au auzit deja aici pe Pământ vorbindu-se de ştiinţa spirituală, le putem aduce mari servicii citindu-le cicluri de conferinţe. Aceste suflete sunt în măsură să perceapă lumea spirituală, desigur, dar nu sunt destul de în stare să elaboreze idei şi concepte, căci acestea nu ne sunt accesibile decât pe Pământ.

Să luăm un exemplu. Există entităţi pe care le numim Bodhisattva. Acestea sunt entităţi umane înalte, foarte evoluate şi care se reîncarnează pe Pământ fără încetare, până când ajung la înalta demnitate de Buddha. Atât timp cât un Bodhisattva este în corpul său fizic, el trăieşte ca om printre oameni, ca un binefăcător spiritual în serviciul oamenilor. Dar deja de pe Pământ el are o misiune specială. El nu are numai de dat învăţături celor vii, dar îi instruieşte şi pe cei morţi şi chiar entităţile ierarhiilor superioare. Aceasta se explică prin faptul că un conţinut al teosofiei terestre nu se dobândeşte decât pe Pământ, atunci când trăim într-un corp fizic. Teosofia ne poate servi în lumea spirituală, dar dobândirea ei trebuie să se facă cu ajutorul unui corp fizic. Doar în cazuri excepţionale un Bodhisattva poate face să progreseze, după moarte, unele fiinţe. Sunt cele care au fost deja atinse aici de scânteia vieţii spirituale. Nu lumea spirituală naşte teosofia, ea se formează numai pe Pământ şi abia după aceea poate fi dusă de om în lumea spirituală. Trebuie să putem înţelege aceasta când ne gândim, de exemplu, la faptul că animalele pot să vadă tot ce există pe Pământ, la fel ca şi oamenii, dar că sunt incapabile să le înţeleagă. La fel este pentru fiinţele suprasensibile. Ele sunt capabile să perceapă lumea suprasensibilă, dar nu să o înţeleagă. Conceptele şi ideile care privesc lumea suprasensibilă nu se pot naşte decât pe Pământ. De aici, ele pot radia lumină în lumea spirituală. Aceasta ne permite să înţelegem mai bine care este importanţa Pământului. Nu este vorba doar de o trecere printr-o vale a plângerii, căci Pământul există pentru ca aici să se poată dezvolta o cunoaştere spirituală şi ea să fie dusă apoi în lumile spirituale.

vineri, 9 iulie 2010

Puterea cuvantului


Noi avem puterea de a crea şi această putere este aşa de mare, încât tot ceea ce credem se poate transforma pentru noi în realitate. Noi ne cream pe noi înşine şi devenim ceea ce credem că suntem.

Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima şi de a comunica, de a gândi şi de a crea evenimentele din viaţa noastră. Cuvântul e cea mai puternică unealtă pe care o are omul. Cuvântul reprezintă manifestarea fiinţei noastre spirituale, scânteia divină din interiorul nostru. Cuvântul nostru poate crea cel mai frumos vis şi realitate, dar poate şi să distrugă tot ce există în jurul nostru. De aceea, folosirea greşită a cuvântului creează iadul pe pământ.

Orice putere creatoare folosită rău, nepotrivit, poate deveni putere distructivă. Cuvântul nostru este magie pură, iar folosirea lui greşită poate deveni magie neagră.

Un cuvânt negativ poate fi un blestem, iar adesea oamenii folosesc cuvântul la fel ca magicienii, blestemându-se inconştient unii pe alţii. Noi îi blestemăm adeseori pe alţii prin părerile care le exprimăm. De exemplu, dacă ne întâlnim cu un prieten şi îi spunem: “ai o paloare pe faţă care se întâlneşte numai la oamenii bolnavi”, dacă el va asculta aceste cuvinte şi va fi de accord cu ele se va putea îmbolnăvi. Aceasta e puterea cuvântului. Oamenii care au un nivel ridicat de spiritualitate sunt foarte rezistenţi la blesteme si la undele mentale ale altora.

Cel mai adesea folosim cuvântul pentru a ne împrăştia emoţiile noastre otrăvite, pentru a ne exprima furia, gelozia, invidia sau ura. Cuvântul e cel mai preţios şi mai puternic dar pe care îl are umanitatea, dar noi îl folosim şi împotriva noastră. Dintre toate armele de distrugere pe care le-a inventat omul, cea mai teribilă şi mai puternică este cuvântul nepotrivit care poate să distrugă fără să lase urme.

Noi ne atacăm în permanenţă prin cuvinte şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.

Bârfa e un act de magie neagră şi este foarte rea, deoarece este otravă pură. Cu toţii am învăţat cum să bârfim acceptând bârfa altora, socotind că aceasta este o modalitate normală de comunicare. Bârfa a devenit o forma curentă de comunicare în societatea umană.

În cuvinte se află puterea şi energia create de gândire. În ziua în care omul va înţelege că are puterea de a-şi schimba viaţa prin cuvintele create de gândire, atinge maturitatea. Gândurile şi cuvintele sunt nişte transmisii energetice care în funcţie de încărcătura lor, adică de frecvenţa lor joasă sau înaltă, ne pot face rău sau bine. La fel se întâmplă şi în cazul cuvintelor scrise.

Cuvintele pot vindeca

Iubirea e cuvântul care se apropie foarte mult de cuvântul Dumnezeu ca influenţă vibratorie şi se cunoasc mii de vindecări, care au fost realizate prin folosirea lui.

Orice boală cunoscută cedează locul puterii sau puterii iubirii pe care o emitem. Noi putem influenţa în mod subtil pe cei aflaţi în preajma noastră, prin energia pozitivă sau negativă pe care o emitem. Gândurile şi sentimentele negative sunt asemenea unor arme puternice care pot cauza pagube considerabile.

Cuvintele de vibratie joasa

Cu cât vibraţia cuvintelor e mai joasă cu atât fiinţa care se manifestă astfel dovedeşte că e un spirit involuat, un om de vibraţie joasă. O vibraţie joasă înseamnă o funcţionare la nivel coborît a celui care o are. Vibraţia joasă se recunoaşte după starea pe care ţi-o dă: de tensiune, de teamă, de boală, de nemulţumire, de nefericire. Omul devine astfel o victimă sigură a energiilor de vibraţie joasă pe care le emite. Majoritatea oamenilor nu fac decât să critice şi să blesteme pe cei care îi guvernează. Sub influenţa acestor gânduri negative şi rău făcătoare guvernanţii sunt împinşi să ia decizii greşite pentru ţară şi greşelile lor cad asupra întregului popor. Iată deci ce forţă distructivă se poate realiza atunci când oamenii gândesc negativ, în mod colectiv, la o anumită persoană.

Toate cuvintele pe care le rostim sau gândim creează realitatea noastră, se materializează. Gândurile sunt ca nişte fiinţe vii, căci ele poartă în univers informaţia furnizată de noi înşine. Ele reprezintă cea mai vie şi subtilă forţă a omului.

A te teme de cuvintele negative auzite la altii despre tine înseamnă a le spori energiile şi astfel influenţa lor negativă asupra ta va creşte. Dacă cuvântul e rostit într-o doară sau fără forţa gândului, el nu ajunge să se împlinească, dar tot poate produce rau daca este negativ. Orice cuvânt negativ adresat unui om reprezintă un atac energetic asupra lui, cu efect de bumerang, amplificat şi asupra noastră.

Oamenii mai puternici fizic si psihologic abuzează de cei slabi, căci simt nevoia să scape de această otravă emoţională negativă, aruncand-o asupra acestora. Dacă tu consideri ceva ca fiind rău acesta devine rău în mod automat. De aceea se spune: devii ceea ce gândeşti. Tot ce gândim se materializează în existenţa noastră.

Omului i se întâmplă tot ce gândeşte. Dacă acceptă în gând şi în mental boala şi bătrâneţea, de acestea va avea parte mult mai repede decat ar fi firesc.

Calomniind o persoană în faţa altora sau uneltind împotriva ei o ataci la nivel energetic subtil.

Să crezi pe deplin în tot ce vrei să realizezi. Să simţi că deja ai primit sau vei primi curând. Aceasta atrage foarte repede spre tine rezultatul dorit.

Să nu emiţi niciodată opinii de genul: sunt gras, slab, urât îmbrăcat, sărac etc, căci trimiţi către tine sau catre alţii energii şi informaţii negative ce au ca rezultat ca ei vor gândi la fel despre ei însăşi ori despre altii şi ceea ce vor gândi nu va întârzia să se materializeze. Sub nici un motiv să nu spui cuiva: eşti leneş, eşti prost, eşti nemernic, nu eşti bun de nimic etc., fiindcă toate acestea creează sau amplifica în el cusurul ce i se reproşează.

Să binecuvântăm pe marii iniţiaţi şi călugări care emit în permenenţă vibraţii mentale foarte pozitive prin care salvează omenirea de la autodistrugere.

Ingerii si arta sublim inspirata - William Blake

joi, 8 iulie 2010

REINCARNARE SI KARMA


Reincarnarea inseamna revenirea sufletului pe Pamint, intr-un nou trup, in alte conditii decit in viata anterioara-tara, familie, profesie , destin,--potrivit legilor karmice.
Prin karma se intelege un ansamblu de cauze si efecte, potrivit carora este programat destinul uman. In viata orice om traieste intr-un anumit fel, infaptuieste diverse actiuni, bune sau rele. In alta viata, va culege ce a semanat, in sensul ca va suporta consecintele gindurilor si faptelor lui, pozitive sau negative.Acest ciclu karmic are ca scop evolutia sufletului, prin insusirea unor lectii de viata. Karma nu trebuie interpreatata ca o pedeapsa neaparat, ci ca suma unor lectii inca neinvatate pe lungul drum al sinelui catre desavirsire.
Legea Karmei este una dintre cele 7 Legi Universale, numite si Legile Kybalionului, legi imuabile.
Inca din vechi timpuri, in "Cartea tibetana a mortilor" se povestea despre reincarnare, iar in textile vedice "Katha Upanisad" si "Bhagavad-Gita" erau bine explicate principiile reincarnarii. Se spune ca trupul este doar un vehicul pentru suflet, nu se indentifica cu Eul real, se degradeaza in timp, si piere, in timp ce sufletul sau spiritul nu moare niciodata, este etern, supravietuieste corpului fizic, si se poate incarna in alt corp, pentru o alta viata.
Prin moarte, sufletul nu face altceva decit sa se debaraseze de corpul muritor degradat, ca de niste haine vechi, si se imbraca din nou, in haine noi-alt trup tinar-si se supune astfel ciclului nesfirsit de morti si renasteri.
Cu toate ca Legea Karmei este implacabila, exista sanse de a ne elibera de ciclul ei prin atingerea unui inalt nivel de evolutie si desavirsire sufleteasca, constientizind Eul superior, profund. Astfel vom incepe sa intelegem problemele existentei pamintesti-viata, boala, batrinetea, moartea-considerate ca suferinte. Dar tocmai prin aceste suferinte sufletul evolueaza, pentru ca ele constituie cele mai bune stimulente pentru dezvoltarea facultatilor spirituale latente. Astfel ca iata, toate greutatile vietii isi au o justificare, pentru ca scopul oricarei incarnari este permanenta educatie si invatare.
In Grecia antica, Socrate, Pitagora , Platon, crdeau in reincarnarea si evolutia sufletului, iar Misterele includeau reincarnarea in doctrina lor.
Iudaismul, crestinismul si islamismul faceau dese referiri in cartile lor sfinte la acest subiect, cu toate ca nu recunosc oficial existenta reincarnarii.
La inceput, in Biblie existau numeroase referiri la acest subiect, insa in Evul Mediu s-a interzis acest lucru, suprimindu-se pasaje intregi din ea, ca si din alte scrieri sfinte. Totusi au existat preocupari ale unor oameni luminati precum Origene sau ale unor societati secrete ca rozacrucianismul, francmasoneria, cabala, care mentineau vie ideea reincarnarii.
In timpul Renasterii, Giordano Bruno era convins ca sufletul poate migra dintr-un corp in altul, iar in secolul luminilor Voltaire , scria despre aceste lucruri.
Multi oameni luminati -Napoleon I, Tolstoi, Balzac, Goethe, Victor Hugo, Lamartine, Gauguin, Jack London, Franklin, Karl Jung, Edgar Cayce,--- au crezut cu tarie in relitatea reincarnarii, iar anumite miscari ca transcendentalismul , si-au fundametat doctrina pe acest principiu.
In zilele noastre, multi cercetatori, oameni de stiinta, medici, terapeuti, scriitori, s-au ocupat de aceasta problema. Rudolf Steiner, Raymond Moody, Elizabeth Kubler-Ross, Francois Brune, Serghei Lazarev, Patrick Drouot, conferintele si scrierile lor au aratat existenta indubitabila a acestui fenomen atit de prost inteles de oameni. La noi in tara , Scarlat Demetrescu a explicat pe intelesul tuturor in cartea "Din tainele vietii si ale Universului" , ce este reincarnarea.
Toti acesti autori au relatat despre cazuri de personae supuse regresiei hipnotice care au ajuns in exlporarile lor, dincolo de pragul reincarnarii actuale, astfel putindu-se corecta probleme fizice, psihice si mentale care au aparut in aceasta viata. Tot la fel se explica si sentimental de "Déja vu", pe care l-am trait multi dintre noi, adica recunoasterea unor locuri prin care nu am fost in acesta viata si intilnirea cu personae pe care nu le-am cunoscut, dar le recunoastem.
De aceea trebuie ca noi sa ne intelegem destinul, sa ne asumam greselile, esecurile , succesele, sa ne analizam sentimentele si actiunile, relatiile cu cei din jur, pentru a ne putea echilibra spiritual, pentru a invata si evolua.
Mediumul American Edgar Cayce facea in transa " lecturi" ale vietilor trecute ale solicitantilor, doctori de renume ca Raymond Moody, au studiat manifestarile de moarte clinica in care s-au aflat pacientii lor-asa numitele Near Death Experiences-incercind sa afle ce se intimpla cu sufletul dupa moarte. Din miile de marturii a reiesit ca imediat dupa moarte pacientii au vazut un tunel cu o mare lumina la capat, intrind astfel intr-o alta dimensiune, cea spirituala, fiind intimpinati acolo de rude, prieteni, cunoscuti, ghizi spirituali si alte fiinte de lumina, energetice, fara corp, care au murit de mult in viata terestra si au venit acum sa intimpine sufletul nou sosit si sa il indrume in noua lui ipostaza de viata. Toti pacientii au povestit despre o lume desavirsita, multa iubire si bunatate, armonie si impacare deplina. Ajuns aici sufletul isi revede viata si face bilantul celor bune si celor rele, dorind sa repare greselile facute, fiind indrumat si pregatit intens, pentru ca in cele din urma sa revina la reincarnare intr-un alt corp si in alte conditii, in functie de scopurile evolutive urmarite.
In acest fel se ajunge uneori ca un suflet sa doresca conditii grele de viata, corp imperfect, tocmai pentru a se maturiza si a-si plati datoriile karmice.
In lumea spirituala fiecare suflet are memoria totala a tuturor vietilor sale anterioare, dar la reincarnare aceasta se sterge si apare o amnezie tocmai pentru a nu influienta destinul si calea aleasa de acel suflet in scopul evolutiei si desavirsirii.
Daca nu ar fi acesta amnezie, viata noastra ar fi un iad, amintindu-ne de vieti in care am torturat, am ucis, am facut rele, lucruri care ne-ar impiedica sa ne alegem constient un alt viitor. O data am fost bogati, o data saraci, o data sfinti, o data calai, o data genii, o data idioti, o data femei, o data barbati , astfel ca sufletul mereu pus intr-o alta ipostaza invata, se desavirseste si evolueaza neincetat, ca la o scoala.
Sufletele, dupa gradul lor de evolutie pot opta sau nu pentru destinul din noua viata in sensul ca: unui suflet mai putin evoluat, i se impune prin Legea karmei viata pe care o va duce, un suflet mai evoluat are anumite posibilitati de alegere si este indrumat, iar un suflet superior revine la reincarnare de obicei la dorinta lui pentru a-i ajuta pe oameni, reamintindu-le prin viata lui, faptele lui, invataturile lui de desavisirea la care trebuie sa ajunga.

Sub diferitele denumiri sub care a fost cunoscuta de-a lungul timpului-metempsihoza, transmigrare, palingenezie-respinsa de religiile crestina, ebraica, musulmana, dar adimisa de toate celelalte religii, reincarnearea ramine marea redescoperire a timpurilor noastre.

miercuri, 7 iulie 2010

Noi suntem ceea ce gandim - Sutrele Lui Buddha


Noi suntem ceea ce gandim
Tot ceea ce suntem apare prin gandurile noastre
Prin gandurile noastre cream lumea.
Pe cel care vorbeste sau actioneaza printr o minte impura,
Problemele il vor urma
Asa cum roata calului urmeaza pasii bivolului.

Noi suntem ceea ce gandim.
Tot ceea ce suntem apare prin gandurile noastre.
Prin gandurile noastre cream lumea.
Pe cel care vorbeste sau actioneaza printr o minte pura
Fericirea il va urma
Asemeni unei umbre care nu l paraseste.

“Uite cum m a jignit si m a batut,
Cum m a trantit la pamant si m a pradat.”
Traieste prin asemenea ganduri
Si vei trai in ura.

“Uite cum m a jignit si m a batut,
Cum m a trantit la pamant si m a pradat.”
Abandoneaza astfel de ganduri
Si traieste in iubire.

In aceasta lume,
Ura nu va dispersa niciodata ura.
Doar iubirea dizolva ura.
Aceasta este legea,
Eterna si omniprezenta.

Si tu vei disparea.
Stiind aceasta. cum te mai poti certa?

Cat de usor rupe furtuna un arbore fragil.
Cauta fericirea prin simturi,
Complace te in a manca si a lenevi
Si vei fi si tu smuls din radacini.

Vantul nu poate dezradacina un munte
Ispita nu il poate atinge pe acela
Care este treaz,puternic si umil,
Care se stapaneste si cunoaste legea.

Daca gandurile omului sunt murdare,
Daca este nepasator si amagitor,
Cum ar putea purta el roba galbena?

Cel care este stapanul naturii sale proprii,
Stralucitoare ,clara si adevarata,
Numai acela poarta roba galbena.

Rugăciunea - dr. Alexis Carrel

Alexis Carrel - Rugaciunea

marți, 6 iulie 2010

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV - Căsătoria, simbol universal


La cinema, la teatru, în romane, în cântece, poeme, despre ce este vorba? Despre dragoste. Despre dragoste şi despre căsătorie. Iată că despre dragoste şi căsătorie nu trebuie să discutăm: bărbaţii şi femeile vin pe pământ cu nevoia de a iubi şi, pentru marea majoritate, de a se lega prin căsătorie de fiinţa pe care o iubesc. Evident, dragostea şi căsătoria nu merg totdeauna împreună; câteodată e dragoste fără căsătorie, alteori e căsătorie fără dragoste. Cu toate acestea, la modul general, un bărbat şi o femeie care se iubesc au tendinţa de a se căsători pentru a trăi împreună şi pentru a se păstra unul pentru celălalt. Deci, în mod obişnuit, bărbaţii şi femeilese iubesc şi se căsătoresc. Aşa merge lumea.Şi dacă pun acum întrebarea: “E de la sine înţeles, preocuparea voastră principală e dragostea şi căsătoria.Dar cum le-aţi înţeles ? De ce trebuie să vă căsătoriţi? Sau, mai mult decât atât, fără a vorbi despre căsătorie, de ce credeţi că trebuie să stabiliţi un contact cu o altă fiinţă, să vă uniţi cu ea, şi cel puţin pentru câteva secunde să formaţi o unitate?”… cine ştie să răspundă? Foarte puţini oameni şi-au pus problema; din moment ce lucrurile stau aşa, de ce să ne batem capul? Dar iată că Iniţiaţii, care au obiceiul de a reflecta asupra tuturor manifestărilor existenţei pentru a le aprofunda, au descoperit că această tendinţă atât de naturală, atât de răspândită, de a căuta o altă fiinţă pentru a te uni cu ea, ascunde unul dintre cele mai mari secrete ale universului. Dacă omul ar înţelege semnificaţia acestei tendinţe şi ar şti să o utilizeze în munca spirituală ar deveni o divinitate.

Tradiţia povesteşte că la origine, fiinţa umană a fost creată bărbat şi femeie. Deci, orice bărbat este în acelaşi timp bărbat şi femeie, şi orice femeie este în acelaşi timp femeie şi bărbat. A fi bărbat sau femeie înseamnă a nu fi decât o jumătate, şi nu-i rămâne fiecăruia de făcut altceva decât să îşi găsească jumătatea complementară. Unde? În el însuşi. Acesta este lucrul care nu se ştie. Pentru fiecare bărbat şi fiecare femeie adevărata căsătorie este unirea interioară cu cealaltă jumătate a fiinţei sale şi nu unirea exterioară cu o altă femeie sau
un alt bărbat. Da, aceasta este adevărata căsătorie: a găsi această cealaltă jumătate a eului propriu, a o atrage şi a fuziona cu ea şi a deveni, în fine, o fiinţă completă pentru a realiza o muncă magică.
Majoritatea căsătoriilor care se fac pe pământ nu sunt decât experienţe, încercări, mai mult sau maipuţin reuşite, aşteptând de a putea realiza adevărata căsătorie care este de ordin spiritual.Această adevărată căsătorie e reprezentată în religiile Indiei prin simbolul lingamului. Cunoaşteţi acest simbol: el învaţă că cele două principii (principiul masculin reprezentat de linia verticală, şi principiul feminin reprezentat de baza orizontală) nu trebuie să fie niciodată separate în fiinţa umană. Fiecare bărbat, fiecare femeie trebuie să ajungă să realizeze interior uniunea celor două principii. Desigur, este foarte dificil; şi chiar, majoritatea timpului, când bărbatul şi femeia se unesc fizic, în realitate ei rămân separaţi: în sufletul lor, în capul lor, ei sunt separaţi. Faptul că ei sunt separaţi fizic, aceasta nu are importanţă; ceea ce este important, este ca fiecare să realizeze în el însuşicăsătoria principiului masculin şi al principiului feminin.
Dacă sunteţi capabili de a înţelege misterele căsătoriei, veţi înţelege toate secretele vieţii. Căsătoria este lucrul cel mai răspândit, dar foarte puţini îi cunosc sensul ei profund. Câte unul se plictiseşte, şi se căsătoreşte
pentru a se distra… sau are nevoie să plăceri senzuale şi căută partenera (sau partenerul) care îi va da aceste plăceri… sau e sărac şi se căsătoreşte pentru a se îmbogăţi… sau e incapabil de a se descurca singur în viaţă şi îi trebuie o servitoare sau un valet pentru a-l ajuta. Despre motivele pentru care oamenii se căsătoresc, să nu mai îmi spuneţi!
Pentru mine, căsătoria este un act atât de sublim încât nu sunt sigur că l-am aprofundat cu adevărat. Ceeace ştiu, este că numai căsătoria spirituală permite realizarea lucrurilor mari. Cât timpbărbatul nu este căsătorit
interior, el are forţa, chintesenţa, dar nu o poate condensa pentru ca ea să fie vizibilă, tangibilă, reală în planul fizic:lui îi lipseşte factorul capabil de a furniza materia pentru realizarea lucrurilor, adică tocmai principiul feminin. Şi
dacăfemeia nu este căsătorită interior, ea are toate materiale, dar nu are flama, scânteia care trebuie să îmbrăţişeze totul. Ea poate avea multă materie, dar această materie nu se aprinde, e moartă, stagnantă, pentru că spiritul e absent. Nu uitaţi aceasta.

Căsătoria este o problemă foarte vastă pe care putem să o studiem peste tot în natură. Astfel, în chimie, fizică, astronomie, botanică, anatomie, psihologie, etc., vorbim fără încetare despre căsătorie. Să luăm numai exemplul apei, care este un element indispensabil vieţii în univers. Ce este apa? Un copil născut din unirea unui tată, oxigenul, şi a unei mame, hidrogenul: H2O. Da, şi de ce unirea unui 1 (O) şi a 2 (H2O)?… Pentru că 1 este numărul principiului masculin, şi 2 este numărul principiului feminin.

Să luăm, de asemenea, exemplulcuvântului. Cum produce omul cuvântul? Cu braţele sale, cu picioarele sale, cu urechile, cu nasul său, cu pântecul său? Nu, cu gura sa. Şi gura din ce este formată? Din limbă şi cele două buze; şi atunci când limba şi cele două buze se pun în mişcare produc cuvântul articulat. Limba este principiul masculin şi cele două buze sunt principiul feminin. Astfel, principiul masculin şi principiul feminin produc un copil: cuvântul. Vedeţi ştiinţa formidabilă care este conţinută în această pagină a marii cărţi a naturii vii!

Dacă filozofii ar fi reflectat asupra mecanismelor cuvântului, asupra elementelor care intră în joc pentru ca omul să poate scoate sunete articulate, ei ar fi putut descoperi prin analogie că Dumnezeu conţinea mai înainte în El cele două principii prin care El a creat pe Fiul său, Cuvântul, şi că fiul a pus în mişcare toate creaturile. Pentru că, cuvântul nu este lipsit de sens, nu este rostit fără un motiv, el e adresat cuiva în vederea a ceva. “La început a fost cuvâtul” a spus sfântul Ioan. Cuvâtul reprezintă mişcarea, copilul.
Acum, iată esenţialul din ceea ce aş vrea să vă fac să înţelegeţi. La fel cum Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt, la fel în planul fizic, jos, oamenii crează viaţă. În gură, cele două principii sunt împreună, mereu împreună.
Pentru a putea vorbi, trebuie ca cele două buze şi limba să fie împreună pentru a produce sunete. Încercaţi să articulaţi fraze fără a vă pune limba şi buzele în mişcare, nu veţi reuşi. În Dumnezeu cele două principii sunt împreună, unite; ele nu sunt niciodată separate, de aceea Dumnezeu crează fără încetare. În timp ce oamenii
se comportă ca şi cum cele două principii ar fi separate, bărbaţii posedă numai principiul masculin iar femeile numai principiul feminin; dar cum, pentru a crea viaţă, trebuie să le unim, iată o serie întreagă de dificultăţi şi complicaţii!

Toate creaturile care nu dezvoltă în ele însele cele două principii, masculin şi feminin, nu sunt cu adevărat imaginea lui Dumnezeu, şi ele nu au plenitudinea. Evident, eu nu mă refer la faptul de a avea cele două principii în plan fizic, ci în plan spiritual: principiul iubirii şi principiul înţelepciunii, unite împreună.
Numai fiinţele care au realizat unirea celor două principii în ele însele, principiul iubirii şi principiul înţelepciunii, acestea sunt în adevăr şi posedă forţa. Şi cine sunt aceste fiinţe? Sunt adevăraţii Maeştrii,adevăraţii Iniţiaţi, care au înţeles sfânta treime a Iubirii, a Înţelepciunii şi a Adevărului. Aceste fiinţe se manifestă cu adevărat ca reprezentanţii lui Dumnezeu, conductorii lui Dumnezeu şi trăiesc în plenitudine. Iată modelele de urmat.

Cuvântul nu poate fi realizator, el nu poate acţiona asupra materiei pentru a o fasona decât dacă el esteplin dedragoste şiinteligenţă. Cuvintele goale, cuvintele fără sens, cuvintele în aer, nu pot produce nimic. Vedeţi,toate acestea ne obligă să studiem şi să facem eforturi pentru ca cuvintele noastre să producă efecte în lumea întreagă, în întreaga creaţie, în lumea vizibilă şi în lumea invizibilă; pentru ca ele să pună în mişcare oamenii, îngerii, arhanghelii, spiritele şi elementele. Trebuie deci ca în cuvinte să fie inteligenţă, lumină, dar să fie de asemenea căldură, multă dragoste, plenitudinea iubirii. În acel moment, da, cuvintele devin puternice. E clar acum? Deci, atunci când vorbiţi cu prietenii voştri, cu soţul sau soţia voastră, cu copiii voştri şi nu aveţi rezultate,aceasta dovedeşte foarte simplu că cuvintele nu sunt încă aşa de luminoase şi pline de căldură.

Voi toţi, noi toţi, purtăm în noi înşine, în gura noastră simboluri de o importanţă cosmică. Toată lumea are o gură, dar cu această gură fiecare se plânge în loc să mulţumească, să mulţumească zi şi noapte că au o gură, şi o limbă în mişcare! Străduindu-se să nu facă prosti cu această limbă, pentru că se spune că ea nu are os, dar sfărâmă oase. Da, când nu sunteţi nici inteligenţi, nici înţelepţi, nici rezonabili, nici buni, sfărâmaţi oasele altora cu limba: e destul să puneţi limba în mişcare şi distrugeţi familii, faceţi oamenii să se piardă, sau îi masacraţi, şi faceţi toate acestea cu gura, cu limba!
E timpul să conştientizăm în fine că Dumnezeu ne-a dat ceva preţios: gura cu limba. Trebuie să conştietizăm acestea şi să spunem: “Doamne Dumnezeule, iartă-mă că nu am înţeles până acum comorile pe care Tu le-ai pus în gura mea, că nu am înţeles că pronunţând cuvinte pot să Te imit, să devin ca şi Tine. Nu mi-am dat seama că fac rele cu cuvintele mele: am spus lucruri fără bun simţ, am rănit oamenii, am perturbat creaturile şi am dărâmat totul la pământ cu ajutorul acestui instrument pe care Tu mi l-ai dat.În loc să fac bine, de a consola, de a susţine, de a dirija, de a ghida făpturile, în loc să le dau viaţă şi să le învii, în loc să le ridic şi să le proiectez către Tine, Domnul, Creatorul, eu le-am demolat şi le-am degradat. Iartă-mă şi învaţă- mă cum să-mi folosesc gura şi limba pentru a face bine, pentru a lumina şi a încălzi pe alţii, nu numai pentru a mânca, a bea şi a spune prosti fără a înţelege nimic vreodată.”

Gura este un organ extraordinar, atât de puternic, încât trebuie să tremurăm şi să veghem ca să nu lăsăm să scape cuvinte veninoase, ci cuvinte constructive, educative şi dătătoare de viaţă. Şi chiar dacă în aparenţă dojeniţi sau condamnaţi pe alţii, nu trebuie să aveţi ca scop decât faptul de a-i ajuta şi a-i lumina. Din acel moment vă veţi crea un viitor indescriptibil de frumos. E scris în Evanghelii: “Prin cuvintele tale te vei justifica, şi prin cuvintele tale vei fi condamnat” adică viitorul tău va fi bun sau rău, luminos sau tenebros, celest sau infernal, după cuvintele pe care le-ai rostit în timpul existenţei tale.

Deci, cuvintele sunt de o aşa importanţă pentru construcţia viitorului nostru încât trebuie să reflectăm şi să medităm întreaga viaţă asupra acestui subiect. Trebuie să luăm în consideraţie importanţa cuvântului şi, deschizând gura, să veghem aceasta acţiune să fie întotdeauna de partea binelui.

Pot merge mai departe aprofundând această idee pentru a vă arăta că totul este legat, că există în univers o lege a corespondenţei absolute. Soarele vorbeşte… El vorbeşte, şi cuvântul său este viaţa, el vorbeşte şi cuvântul său e lumina care cade aici pe pământ, pe plante, animale şi oameni. Iată, soarele invizibil, care acţionează asupra soarelui vizibil, produce lumina şi această lumină se transformă în căldură. Să presupunem acum că limba corespunde tatălui, cele două buze mamei, şi cuvântul copilului; atunci, ceea ce dă tatăl mamei, acesta e cuvântul care vitalizează, care animă. E aceeaşi lege: la fel cum soarele invizibil acţionează asupra soarelui vizibil, care acţionează apoi asupra pământului pentru a-l fertiliza, la fel bărbatul fertilizează femeia, la fel cuvântul fertilizează sufletele şi inimile. E aceeaşi lege. În acel moment, cel ce vorbeşte devine tatăl, cel ceascultă devine mama, şi naşte copii…

“Atunci, veţi spune, bărbaţii pot deveni mame?” Da, desigur, pentru că cel ce ascultă este ca o femeie. E suficientă o schimbare de polaritate. Atunci când o femeie îi vorbeşte soţului său ea ia o polaritate masculină,iar soţul care ascultă ia polaritate feminină şi naşte copii. Copii sunt sentimentele, emoţiile, gândurile,
deciziile şi actele. Vedeţi, acelaşi principiu se aplică în toate circumstanţele, în toate regiunile, în toate domeniile.
E vorba de aceeaşi lege, infailibilă. Trebuie să ştim să jonglăm de la un plan la altul.

Încercaţi deci de acum înainte să lărgiţi felul vostru de a vedea lucrurile. Dacă rămâneţi neclintiţi în anumite concepţii nu veţi înţelege niciodată plenitudinea vieţii, pentru că totul este legat. “Ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos.”. Mulţi spiritualişti repetă această frază fără a o înţelege cu adevărat, pentru că nu ştiu la ce anume corespund cuvintele “jos” şi “sus”. Pentru a le înţelege, trebuie să le înlocuim prin alte cuvinte reprezentând imagini, creaturi, existenţe sau lumi… Ce am putea pune în locul cuvântului “jos”? Jos, poate fi sexul, poate fi pământul, femeia, materia sau infernul. Iar “sus” poate fi creierul, cerul sau soarele, omul, spiritul… aici Hermes Trismegistul a păstrat secretul, nu a precizat, noi suntem cei ce trebuie să căutăm.
Dar ceea ce este extraordinar, e că a mai adăugat “pentru a face miracolele unui singur lucru”. Da, “ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos pentru a face miracolele unui singur lucru.” Deci, jos şi sus fac ceva împreună, produc “un singur lucru”, copilul. Şi ce este acest singur lucru? Hermes Trismegistul nu a explicat. Vedeţi, limba şi cele două buze sunt două lucruri care se unesc pentru a face miracolele unui singur lucru, care poate fi Cuvântul. Dar ceea ce este sigur este că trebuie doi pentru a produce acest singur lucru: principiul masculin şi principiul feminin, ceea ce este sus şi ceea ce este jos. Când un bărbat şi o femeie vor să aibă un copil, trebuie ca unul să se pună în sus şi celălalt în jos. Cel care este jos este ca şi cel care este sus; diferenţa este în poziţie. Şi de ce? Pentru a produce miracolele unui singur lucru: copilul.

Deci, reflectaţi acum, încercaţi să nu vă mai treacă viaţa fără a vedea nimic, fără a înţelege, în somn şi în incoştienţă. Trăiţi de acum înainte o viaţă plină de sens, lăsaţi tot ceea ce vă reţine în regiunile inferioare, toate senzaţiile, ocupaţiile, care nu vă aduc nimic! Luaţi esenţialul şi la treabă!
“Tot ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus.” Aceste cuvinte a lui Hermes Trismegistul ne relevă că înainte de a exista jos, printre oameni, căsătoria exista deja sus. Da, sus, între principiile cosmice masculin şi feminin se realizează fără încetare o unire, un schimb care, în planul fizic, se reflectă sub forma căsătoriei.
Iată ce ne relevă Ştiinţa iniţiatică. E spus în Geneză: “La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul.” Cerul şi pământul sunt două simboluri pe care trebuie să le interpretăm, la fel şi relaţiile care există între ele; acestea sunt simbolurile celor două principii emisiv şi receptiv, masculin şi feminin. Cele două principii se unesc şi din această unire se nasc copii.Tot ceea ce vedeţi şi chiar şi ceea ce nu vedeţi este o creaţie a celor două principii. Tot ceea ce este produs pe pământ este un copil a acestei uniri a pământului cu cerul. Dacă pământul şi-ar tăia legătura, dacă nu ar mai fi legat de cer, cerul nu i-ar mai da nici energiile sale, nici elanul său, iar pământul ar deveni un deşert.

Cerul şi pământul, principiul masculin şi principiul feminin există deja în regnurile sublime din înalt, şi ele se reflectă mai departe în toate regiunile şi în toate domeniile până în planul fizic. Peste tot, nu vedem decât decât unirea celor două principii, masculin şi feminin iar această unire produce o forţă, o energie. Când vreţi să branşaţi un aparat electric folosiţi o priză tată şi o priză mamă, dar aţi remarcat că fiecare dintre ele sunt polarizate? Sunt două şi două… Da, fiecare lucru, fiecare fiinţă posedă în ea însăşi cei doi poli. Pământul, cerul, bărbatul, femeia au fiecare în sine doi poli. Deci, când se unesc, acestea face patru, şi iată forţele care circulă, iată copiii care se nasc. Dar fără acest contact, fără această unire, această fuziune, acest schimb, nu se produce.
Acum, dacă ne punem această problemă în domeniul vieţii interioare, vom înţelege că atât timp cât omul nu va stabili un contact cu o realitate care îl depăşeşete: cerul, lumea divină, el va rămâne singur. Şi dacă rămâne singur va rămâne steril, improductiv, şi va dispărea într-o zi fără a lăsa urme. Veţi spune: “Dar am o soţie (un soţ); şi avem copii!” Da, în planul fizic, dar aceasta nu ajunge. Adevărata căsătorie este de a şti cum să lucrezi cu cele două principii în toate domeniile. Dacă îndepliniţi condiţiile în planul fizic, material, aveţi rezultate: o întreagă populaţie, e de înţeles, dar în alte domenii sunteţi singur, steril, pentru nu aţi înţeles această lege a căsătoriei în toate regiunile: în plan astral, în plan mental, etc…

“Tot ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos.” Sus este domeniul divin; jos, e planul fizic. Tot ceea ce găsim în planul material corespunde unui adevăr din planul spiritual. În planul spiritual, ca şi în planul fizic, trebuie să ştim să stabilim contacte. Iniţiaţii au ascuns acest adevăr în simbolul şarpelui care îşi muşcă coada. Iată simbolul adevăratei căsătorii. Veţi spune: “Cum? Un şarpe care îşi înghite coada e simbolul căsătoriei?” Da, pentru că adevărata căsătorie este în fiinţa umană, e fuziunea capului şi a cozii. Cealaltă căsătorie nu este decât reflectarea acesteia.

În conştiinţa sa omul este separat de el însuşi. Trebuie deci să regăsească acea parte pe care nu o cunoaşte şi să se unească cu ea. Această idee e conţinută şi de formula: “Cunoaşte-te pe tine însuţi” care era înscrisă pe frontispiciul oracolului din Dephi. Dar foarte puţini au înţeles sensul acestei inscripţii. Am citit într-o zi un comentariu făcut de un profesor universitar de la Sorbona, şi am rămas siderat: chiar şi cei mai erudiţi nu înţeleg nimic şi explică această frază ca şi copiii, fără pic de adevăr, fără profunzime.
A te cunoaşte, nu înseamnă a-ţi cunoaşte caracterul cu calităţile şi defectele sale sau a cunoaşte limitele condiţiei umane. Dacă nu ar fi decât aceasta, chiar şi copiii ar fi capabili de a se cunoaşte. În “Cunoaşte-te pe tine însuţi” ce este acest “însuţi”? Braţele? Picioarele? Creierul? Nu. Sentimentele? Gândurile? Nu. Acest însuţi e o parte de Dumnezeu, o scânteie, un spirit nemuritor, ceva ce nu se poate defini, foarte îndepărtat, foarte sus… Şi acolo trebuie omul să se afle pentru a se cunoaşte, în această entitate imortală, omniscientă, care e

atotputernică: Eu-l său superior, care e o bucată de Dumnezeu… şi trebuie să conştientizeze că depinde de El, că face parte din El, că nu există ca existenţă nici ca activitate separată de El. În acel moment omul va descoperi că tot ceea ce gândea, tot ceea ce simţea era o iluzie, un lucru ireal, iar realitatea era acest Eu, acest Sine interior care este Dumnezeu Însuşi, şi că, dacă ar face eforturi pentru a se lega de El, pentru a simţi că face parte din El, de a fi unul împreună cu El, conştiinţa sa s-ar topi în Etern, iar el şi-ar extrage forţa, lumina, iubirea din Etern; el nu s-ar mai simţi ca ceva separat, mic, suferind, ci s-ar simţi ca şi Dumnezeu Însuşi!

V-am mai explicat: cât timp omul se va identifica cu corpul său fizic, el va rămâne vulnerabil, slab, muritor ca şi corpul fizic, şi va fi atins de orice i se întâmplă corpului său. Dar dacă el încetează să se identifice cu corpul său fizic şi cu impulsurile sale instinctive pentru a se identifica cu centrul universului, cu sursa vieţii, cu Creatorul, el se va îndepărta din ce în ce mai mult de slăbiciune, de bătrâneţe, de boală şi de moarte, el se va apropia de Cel ce este nemuritor, omniscient, omniprezent. Din acest motiv insistă Iniţiaţii asupra acestui “însuţi”. Pentru că atât timp cât omul se va mulţumi de a cunoaşte orice altceva în afara lui, el nu va atinge niciodată lucrurile la care aspiră: libertate, pace, fericire. A se cunoaşte înseamnă a se topi în imensitatea lui Dumnezeu.

Deci, înţelegeţi-mă bine, când Iniţiaţii antici Greci spuneau: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, ei nu preconizau de a se cunoaşte în toate slăbiciunile şi în toate limitările, pentru că slăbiciunile, limitările, viciile nu sunt “tu însuţi”. Iată ceea ce trebuie înţeles.

Evident, această fuziune cu Dumnezeu nu se poate face aşa de rapid. Chiar în toată existenţa lor, unii nu reuşesc să aibă această conştiinţă superioară graţie căreia să simtă că sunt una cu Eternul. Din timp în timp ei au o străfulgerare, o iluminare, dar a doua zi se simt iar separaţi, slabi, nenorociţi. Cel care a realizat această fuziune cu Eu-l său superior se găseşte în pace şi în lumină, se simte nemuritor. El a ajuns la un grad de conştiinţă atât de elevat, atât de vast, încât consideră toate creaturile ca şi cum ar face parte din el însuşi, iar el nu mai are inamici, nu mai poate face rău la nimeni, el iubeşte toate fiinţele pentru că simte că el însuşi trăieşte în toate creaturile. El se supune unei morale superioare. Iată un nou sens al formulei: : “Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Pentru a ajunge la această stare de conştiinţă, o întreagă asceză e necesară. În India se numeşte Jnani- Yoga. Pentru a ajunge la conştiinţa identificării cu Dumnezeu, yoghinii hinduşi se servesc de formula “Eu, sunt El”. Meditând mult la această frază, yoghinul conştientizează că eu-l său nu există, că eu-l nu este altceva decât “El”, Domnul… El e unic, atotputernic, singura realitate.
Să aprofundăm acum semnificaţia cuvântului “a se cunoaşte”. Citiţi în Biblie că Adam a cunoscut-o pe Eva şi s-a născut Cain… el nu o cunoştea înainte? Abraham cunoscut-o pe Sarah şi s-a născut Isaac…
Cunoaşterea subînţelege un contact. E o apropierea a doi poli care vor să se topească sau, dacă vreţi, să se guşte unul pe altul. Da, ce fac copiii când sunt mici? Ei iau tot ce le cade în mână şi duc la gură. Astfel învaţă ei să cunoască lucrurile. Pentru copil, organul cunoaşterii nu este creierul, ci gura: el vrea să guşte totul. Iar pentru a cunoaşte un miros, un sunet, o imagine sau un gând, ce faceţi? Le lăsaţi să pătrundă în nasul vostru, sau în urechile voastre sau în ochii voştri sau în capul vostru. Deci, cunoaşterea nu e nimic altceva decât a lăsa să
penetreze într-un organ al corpului nostru obiectul pe care vrem să-l cunoaştem. Şi pentru naşterea copiilor,e aceeaşi lege. Cunoaşterea se realizează prin penetrare: ceva ne penetrează pentru a fuziona cu noi.

În această fuziune cu un obiect sau cu o fiinţă, noi vibrăm în armonie, la aceeaşi lungime de undă cu el. Să presupunem că avem două diapazoane cu braţele de aceeaşi lungime… Când faceţi să vibreze pe unul, celălalt va răspunde pentru că vibrează pe aceeaşi lungime de undă. Deci, pentru a ne cunoaşte, pentru a cunoaşte acea fiinţă divină care e înlăuntrul nostru trebuie să ajungem să vibrăm pe aceeaşi lungime de undă cu ea. Numai aceasta e condiţia de a o cunoaşte.

Să reluăm acum simbolul şarpelui care îşi înghite coada. El îşi înghite coada, adică uneşte cei doi poli masculin şi feminin pentru că vrea să se cunoască… Dar să presupunem că şarpele e foarte lung: cinci sute, o mie, două mii de metri… Într-o zi, plimbându-se, el găseşte o coadă jos, se întreabă ce este şi o muşcă… Şi iată că descoperă că e propria sa coadă! Ca şi puii de pisică: ei se joacă cu coada lor şi când o muşcă scot sunete ascuţite, au înţeles că e a lor! Omul e o fiinţă a cărui realitate depăşeşte cu mult aparenţa sa fizică: ceea ce se plimbă aici pe pământ, e coada sa… iar capul, unde e capul său?… Cât timp cei doi poli – capul şi coada – vor fi separaţi în el, el se va mulţumi să se târască.

Coada trebuie să găsească capul şi să se unească cu el; coada, eu-l inferior, trebuie să se unească cu capul, Eu-l superior, care e în înalt, în cer. În acel moment contactul e realizat, şi se face o circulaţie de energii armonioase, constante. În om, acest şarpe se găseşte în coloana vertebrală, e şarpele Kundalini, care odată trezit se ridică în lungul coloanei vertebrale. Când cei doi poli sunt în fine reuniţi, adică când Kundalini, de jos, se uneşte cu spiritul universal, Shiva, omul se cunoaşte, e în plenitudine.

“Cunoaşte-te pe tine însuţi”. “Tine însuţi”, nu e coada care mişcă aici în planul fizic, ci e capul, spiritul care este în înalt. Adevărata căsătorie este adevărata cunoaştere. Dar omul nu a realizat încă această căsătorie în el însuşi; el o realizează numai în afara lui: peste tot el face branşamente, legături, plasează circuite în uzine, în administraţie, în politică, în economie, peste tot, cu excepţia forului său interior. Acolo, nu mai ştie să branşeze nimic, de aceea se simte incomplet.

Cea mai mare realizare la care fiinţa umană poate să aspire este de a uni eu-l inferior cu Eu-l superior, coada cu capul. Evident, coada posedă câteva calităţi, ea are cel puţin forţa de a se mişca. Dar capul posedă multe altele în plus: ochii, urechile, gura, creierul. Deci, dacă vom putea să ne unim cu Eu-l nostru superior care are facultăţi atât de dezvoltate, vom cunoaşte tot ceea ce el cunoaşte, vom vedea tot ceea ce el vede şi vom auzi tot ceea ce el aude, şi vom fi perfecţi. Dar atât timp cât suntem separaţi, cât timp suntem doar o coadă care se mişcă, suntem privaţi de aceste bogăţii.
Trebuie să unim coada cu capul… Trebuie să “alăturăm cele două capete”. De secole, Iniţiaţii au lansat această formulă în lume, dar oamenii i-au pierdut sensul; ei o folosesc numai pentru partea materială, şi, la sfârşitul lunii, când banii încep să lipsească, ei spun: “Nu reuşesc să alătur cele două capete”. În realitate aceste două capete sunt coada şi capul şarpelui. A alătura cele două capete înseamnă a ajunge să dezvoltăm succesiv toate ceakrele, de la ceakra Mulhadhara de jos până la ceakra Sahasrara de sus, pentru a face unitatea. Cât timp nu vom reuşi să alăturăm cele două capete, vom fi în mizerie şi în privaţiuni. Ei da, e adevărat şi în planul spiritual ca şi în planul fizic.

Toate puterile creaţiei se găsesc în căsătorie. Aţi văzut vreun bărbat sau o femeie care au adus singuri un copil pe lume? Nu, pentru aceasta trebuie să fie doi. De aceea toţi care nu se căsătoresc cu Cerul nu vor putea niciodată deveni creatori, ei vor rămâne celibatari. Trebuie să ne căsătorim, dar cu Cerul pentru a avea mulţi copii. Se spune în Geneză: “Creşteţi şi vă înmulţiţi!” Dar oamenii nu au înţeles această prescripţie decât în plan fizic. Fiecare comandament are cel puţin trei interpretări, dar oamenii se mulţumesc să înţeleagă lucrurile în plan fizic, şi aici este greşeala: de a nu vrea să meargă mai departe. Trebuie să creştem şi să ne multiplicăm, da, dar în lumea gândurilor şi sentimentelor, pentru a popula zi şi noapte pământul cu mici creaturi luminoase şi înnaripate care vor merge să influenţeze lumea întreagă pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu…
Trebuie să ne gândim la căsătorie, dar în înalt. Iată noua înţelegere, noua filozofie.

Dacă dimineaţa mergem să vedem răsăritul soarelui, este pentru că soarele e un centru, centrul sistemului nostru solar, şi privindu-l, noi ne îndreptăm spre propriul nostru centru. Eu-l nostru, adevăratul Eu, nu locuieşte aici; el e foarte departe în afara corpului nostru, el locuieşte în soare. Dar el are legături cu micul eu iluzoriu, aici, pe pământ, şi de fiecare dată când reuşim să stabilim conştient comunicaţia între cele două eu-ri, micul eu e atras în soare, şi acolo trăieşte în bucurie, în lumină. De aceea, amintiţi-vă, v-am dat anumite exerciţii de făcut la răsăritul soarelui. Vă imaginaţi, de exemplu, că sunteţi în soare şi că de acolo sus vă vedeţi aici pe pământ şi vă zâmbiţi, vă spuneţi: “Deci, bătrâne, eşti acolo, dacă ai şti ce bine e aici!” Astfel, o legătură se formează între eu-l vostru inferior şi Eu-l superior, restabiliţi legătura cu voi înşivă, vă regăsiţi. Dacă faceţi acest exerciţiu ani de zile, veţi ajunge să căpătaţi calităţile Eu-lui vostru superior. Şi cum Eu-l vostru superior este nemuritor, el cunoaşte întraga istorie a lumii şi v-o poate comunica. Cum el este liber, vă va da puterile sale. Cum el e plonjat într-un ocean de fericire, vă va da o fericire indescriptibilă.

Când bărbaţii şi femeile se unesc, ei simt o bucurie imensă, dar nu ştiu ce semnifică această bucurie. Ori, tocmai, această bucurie e manifestarea adevărului acestei metode: “a uni cele două capete”! Când omul a ajuns să unească cele două capete el a reuşit să se regăsească şi este în plenitudine. E aceeaşi bucurie, aceeaşi dilatare care îl învăluie, dar de o natură mult mai subtilă. Acestea sunt extazele de care vorbesc toţi sfinţii, yoghinii şi Iniţiaţii care au reuşit să se regăsească.

Deci, iată, în câteva cuvinte, v-am prezentat taina căsătoriei. Trebuie să vă căsătoriţi, dar nu numai cu creaturi exterioare vouă, pentru că în exterior vă pierde energiile. Trebuie să vă căsătoriţi cu voi înşivă, pentru ca toate energiile voastre să se multiplice.

CARTEA TIBETANA A MORŢILOR (BARDO THODOL)

Cartea Tibetana a Mortilor

joi, 1 iulie 2010

Valeriu Popa - Nasterea si moartea



NASTEREA SI MOARTEA

- Ipoteze, pentru oamenii care nu s-au preocupat inca de studierea acestor fenomene.
- Posibilitati, pentru cei in care s-a trezit dorinta de cautare.
- Certitudini, petru aceia care prin munca, studiu si experimentare au ajuns sa cunoasca mai mult
despre aceste realitati energetice.

Plansele prezentate in aceasta carte reprezinta in pricipal materializarea prin desen a unor idei din lucrarea "DIN TAINELE VIETII SI ALE UNIVERSULUI", de profesor Scarlat Demetrescu. Din acest motiv, explicarea lor s-a realizat in mare parte prin citarea si combinarea informatiilor mai sus amintita.

Valeriu Popa - Nasterea si moartea