marți, 31 august 2010

Hierocles ,,COMENTARIU LA IMNURILE SACRE ALE PITAGORICILOR"


Intelpciunea antica:

Iar dupa ce, parasindu-ti trupul,
te vei inalta in liberul eter,

Vei fi precum un zeu: nemuritor,
etern, de-a pururi biruitor al mortii.

Asa arata sfarsitul cel mai frumos al suferintelor noastre. Aceasta este cum spune Platon, marea lupta si marea nadejde ce ni se-astern inainte*(1). Acesta este rodul desavarsit al fiosofiei; acesta este scopul suprem al artei initiatice si sacre*(2) : a-i inalta si a-i conduce la adevaratele bunuri pe ce ce au urmat neabatuti calea virtutii, a-i izbavi de chinurile pamantesti ca dintr-o intunecata pestera a vietii materiale, a-i ridica pana la splendorii lumii eterate, si
a-i conduce la insulele Preafericitilor*(3).
Lor le este harazita rasplata indumnezeirii, caci nimanui altcuiva nu ii este ingaduit sa ajunga alaturi de zei, decat numai celui care A CUCERIT IN SUFLETUL SAU ADEVARUL si VIRTUTEA, si care a dobandit pentru carul sau spiritual puritatea. Ajuns in felul acesta sanatos si intreg, el este repus in starea sa primordiala, caci s-a regasit pe sine insusi unindu-se cu dreapta ratiune, a recunoscut ordinea divina a universului, si a descoperit, atat cat ii este ingaduit omului sa o faca, pe CREATORUL LUMII UNIVERSALE.
Dupa ce s-a purificat, el a devenit asemenea fiintelor care prin natura lor n-au cazut nicicand in nastere; el s-a UNIT PRIN INTELIGENTA CU ACEST TOT, SI S-A RIDICAT PANA LA ZEUL INSUSI. Dar cum acest om are un corp luminos ce ii este dat de la natura, el are nevoie de un loc unde sa-l poata aseza ca pe un astru. Or, tinutul cel mai potrivit pentru un corp cu astfel de natura se intinde in spatiul sublunar, intrucat acest loc se afla deasupra celui ocupat de trupurile muritoare, si dedesubtul spatiului locuit de fiintele ceresti. Piatagoricii il numesc
ETERUL LIBER; ETER, pentru ca este un corp nematerial si vesnic: LIBER, pentru ca este liber de patimile si tulburarile ce vin de la materie*(4).
Ce va deveni, asadar, cel ce va reusi sa ajunga acolo? Va fi ceea ce ii fagaduiesc aceste versuri, adica un ZEU NEMURITOR, va deveni asemenea Zeilor nemuritori despre care s-a vorbit la inceputul acestui poem, dar nu un zeu nemuritor prin natura lui. Caci cum ar fi cu putinta ca cel ce nu a inaintat in virtute si care nu a urmarit indumnezeirea decat de un anumit tip, sa ajunga egalul celor ce sunt de-a pururi ceea ce sunt?
Cum acest lucru este evident, poetul adauga versul: VEI FI PRECUM UN ZEU: NEMURITOR, cuvintele ETERN, SI DE-A PURURI BIRUITOR AL MORTII, pentru a da de inteles ca la aceasta indumnezeire nu se ajunge decat prin inlaturarea a tot ce este vremelnic si muritor in noi, caci acesta divina rasplata nu este inerenta naturii si esentei umane, caci el este rodul desavarsirii treptate a omului *(5).

*(1) In Phaidon, Platon ne vorbeste despre aceasta lupta si despre aceasta speranta. ,,In virtutea a ceea ce tocmai am afirmat, spune Socrate lui Simmias, trebuie ca toti sa participe inca din aceasta viata la intelepciune si la virtute: FRUMOASA INTR-ADEVAR ESTE RASPLATA CE NE ASTEAPTA, SI MARE SPERANTA FAGADUITA". Hierocles, in loc DE RASPLATA LUPTEI, vorbeste doar de LUPTA.

*(2) TEURGIA, ARTA INITIATICA si SACRA urmarea sa PURIFICE CORPUL LUMINOS, sa faca MAI USOR SUFLETUL cu care acesta era unit, si SA-I USUREZE INALTAREA la Zei. Pentru a se perfectiona in intregime, omul trebuia, asa cum a spus Hierocles, sa unesca filozofia cu arta riturilor sacre. Filozofia purifica inteligenta; riturile sacre faciliteaza dobandirea virtutii printr-o asceza mistica si un regim corespunzator. Iamblichos, in De Myst., numeste aceasta arta sacra TEURGIE, ,,si aceasta arta, spune el, Pitagora a invatat-o de la egipteni". TEURGIA ERA STIINTA DE A DEVENI ZEU, IAR UNIREA TEURGICA, INSEAMNA UNIREA ACTIUNII OMENESTI CU VOITA DIVINA CARE PERMITE OMULUI SA LUCREZE IMPREUNA CU DUMNEZEU.
Arta initiatica, prin elementul sacramental a riturilor si formulelor, si prin disciplina facultatilor misterioase, AMPLIFICA VITA PROFUNDA A SUFLETULUI, II APRINDEA IMAGINATIA, II INTENSIFICA CLARVIZIUNEA, II OTELEA VOINTA, IL PUNEA IN CONTACT CU PUTERILE OCULTE, II IMPLINEA NEVOILE RELIGIOASE SI MISTICE si IL FACEA CAPABIL SA COMUNICE CU FIINTELE SUPERIOARE

*(3) Descrierea acestor insule ale Preafericitilor poate fi intalnita la Pindar, Olypm., Homer, Odys., Platonm Phaidros si Hesiod.

*(4) ETERUL LIBER este spatiul care se intinde sub luna. Aici vin sa locuiasca sufletele care au meritat sa fie purificate si eliberate din ciclul renasterilor, dar care sunt inca susceptibile sa decada in nastere. Zeii ceresti locuiesc deasupra si nu coboara niciodata.
Lucan, in Farsala, X, mentioneaza opinia stoicilor referitoare la acest subiect:
,,Intre cerul instelat si intunericul ce inconjoara pamantul, se gaseste salasul semizeilor. Acea virtute nepieritoare care, in viata lor muritoare, le-a pastrat sufletul curat, ii INALTA IN SFERELE CERESTI".
Descrierea pamantului pur pe care Platon o face in Phaidon, pare a fi mai degraba o imagine a STARII in care se gaseste un suflet omenesc eliberat, decat viziunea unui LOC in care se traieste. Dar acest LOC poate fi in acelasi timp simbolic si real. Pentru Hierocles, locul aflat in SPATIUL SUBLUNAR convine de minune sufletelor eliberate datorita rangului lor. Inferioare prin natura lor Zeilor nemuritori, dar superioare oricaror alte fiinte pamantesti, ele trebuie sa locuiasca intr-un tinut superior pamantului dar inferior astrelor, ceea ce vrea sa insemne ca ele traiesc intr-o stare intermediara intre Zeii ceresti si oamenii de pe pamant.
Se spune ca Pitagora, care era considerat un GENIU, coborase din LUNA pentru a revela oamenilor adevarata doctrina si a le arata calea salvarii (Cf. Iamblichos, Vit. Pyth.).

*(5) ,,Aceasta promisiune de indumnezeire, scrie A. Delatte, seamana mult cu unele credinte religioase foarte vechi. Empedocle invata ca, DUPA PRIMA LOR INCARNARE, SUFLETELE CARE S-AU PURIFICAT COMPLET TRECAND PRIN STAREA DE MEDIC, POET SACRU SAU PROFET, SE INTORC PRINTRE NEMURITORI SI DEVIN ZEI. El insusi, in stari de exaltare, se numea ZEU NEMURITOR, DE-A PURURI BIRUITOR AL MORTII. Aceasta expresie pare sa fi fost un fel de formula sacra sau de parola magica, prin care defunctul isi afirma demnitatea si dreptul sau la paradis". Formule asemanatoare au fost descoperite pe mormintele initiatilor orfici.

,,Corpul nematerial corespunde unei anumite forme de viata; el da nastere vietii aflate in materie, si aceasta viata face ca animalitatea pieritoare sa fie intreaga si perfecta. Alcatuita dintr-o viata irationala si dintr-un trup muritor, aceasta animalitate este o imagine a omului, care este format dintr-o esenta rationala si dintr-un corp nematerial"*(1).

*(1) ,,Sufletul poseda un corp spiritual sau luminos mai inainte de a veni sa insufleteasca un corp muritor. Or, cum acest trup muritor are un fel de viata, Hierocles considera ca aceasta viata specifica este efectul corpului subtil care umple trupul nostru pamantesc. In acest fel trupul muritor, alcatuit din viata irationala si din materie, reprezinta o imagine a esentei umane, adica a sufletului si a corpului spiritual".

,,Pentru ca noi suntem oameni, trebuie sa ne ingrijim de cele DOUA ESENTE alcatuitoare ale fiintei noastre purificandu-le si perfectionandu-le potrivit naturii fiecareia. De pilda, SUFLETUL RATIONAL, ca parte rationala, i se potrveste PURIFICAREA PRIN ADEVARUL DAT DE CUNOSTERE, DAR CA PUTERE CE POATE SA ALEAGA INTRE DOUA PARERI DIFERITE, I SE POTRIVESTE MAI DEGRABA VIRTUTEA DREPTEI JUDECATI.
Intr-adevar, fiind inzestrati de natura CU INSUSIREA DE A CONTEMPLA LUCRURILE DIVINE si de a le orandui pe cele pamantesti, NOI AVEM NEVOIE DE ADEVAR PENTRU PRIMELE, SI VIRTUTEA DREPTEI JUDECATI PENTRU CELE DIN URMA; in felul acesta, vom putea ajunge SA CONTEMPLAM LUCRURILE VESNICE SI SA NE FOLOSIM DE LUCRURILE VREMELNICE.
Daca IN ACEASTA DUBLA DATORIE RAMANEM CREDINCIOSI FATA DE DIVINITATE, VOM REUSI SA DOMOLIM TUMULTUL NESOCOTINTEI.

ESENTA NOASTRA RATIONALA TREBUIE PURIFICATA DE ACEASTA NESOCOTINTA, tocmai ca de ea se alipeste SUFLETULUI NOSTRU ATUNCI CAND VINE LA NASTERE.

Intrucat CORPULUI NOSTRU LUMINOS
i-a fost atasat un trup muritor, NOI TREBUIE SA PURIFICAM CORPUL NOSTRU LUMINOS SI DIN ACEST TRUP PIERITOR, SI SA-L ELIBERAM DE INCLINATIILE PE CARE LE ARE PENTRU ACEASTA.

Cat priveste CORPUL VITAL*(1), acesta TREBUIE PURIFICAT URMAND LEGILE SFINTE SI RITUALURILE SACRE. Insa aceasta purificare este oarecum mai corporala ea folosindu-se de elementele materiale ca sa lecuiasca CORPUL VITAL, sa-l forteze sa se separe de materie, si
SA-L INALTE SPRE TINUTUL ETERAT PENTRU A REGASI FERICIREA STARII SALE ORIGINARE. Tot ceea ce se face --- intr-un fel demn de Stapanul Divin si fara nicio inselaciune --- pentru purificarea acestui orp, se face potrivit regulilor VIRTUTII si ADEVARULUI*(2)".

*(1) Prin CORP VITAL sau PSIHIC trebuie sa se inteleaga aici CORPUL LUMINOS CARE EXISTA INAINTEA TRUPULUI NOSTRU PAMANTESC. Aceasta expresie de CORP PSIHIC se intalneste si la Sf. Pavel, Corint., XV, dar HIEROCLES foloseste acest cuvant intr-un sens contrar. Hierocles vorbeste despre CORPUL LUMINOS pe care il opune TRUPULUI MATERIAL, in timp ce Sf. Pavel numeste VITAL sau PSIHIC trupul pamantesc si muritor pe care-l opune CORPULUI GLORIFICAT.

*(2) Hierocles, vorbindu-ne aici despre RITURILE SACRE CE TREBUIE IMPLINITE INTR-UN FEL DEMN DE STAPANUL DIVIN SI FARA INSELACIUNE, pare sa fi vrut sa faca o DISTINCTIE intre TEURGIE si MAGIE. Si una si cealalta sunt bazate pe principiul ca ,,ASEMANATORUL ATRAGE ASEMANATORUL SI ACTIONEAZA ASUPRA LUI." (Legea Universala a Cauzei si Efectului)

,,ESENTA SUFLETULUI UNIVERSAL ESTE USOR DE ATRAS; ea poate fi facuta prezenta cu usurinta in ORICE LUCRU DISPUS SA-I PRIMEASCA LUCRAREA, SI SA PARTICIPE ORICAT DE PUTIN LA PUTERA SA" (Plotin, En.IV).

Scopul TEURGIEI era de a ne arata in orice lucru afinitatea simpatetica ce face din lumea intreaga UN SINGUR TOT ARMONIOS, de A NE UNI ASTFEL CU INTELIGENTA CARE A CREAT ORDINEA UNIVERSALA si DE A NE FACE SA LUCRAM IMPREUNA CU EA, ATAT CAT NE STA IN PUTINTA, LA PASTRAREA ACESTEI ORDINI DIVINE. Pentru a usura aceasta sarcina, TEURGIA FACEA POSIBILA LEGATURA CU FIINTELE SUPERIOARE.

MAGIA, din CONTRA, se multumea cel mai adesea SA-L PUNA PE OM IN CONTACT CU SPIRITELE INFERIOARE SI RELE. In orice caz, actiunea sa nu era intotdeauna binefacatoare. Sarlatanii se serveau de procedeele ei CA SA FACA RAU OAMENILOR, sa-i INSELE sau sa-i INSPAIMANTE.

TEURGIA voia sa FACA DIN OAMENI ZEI;

MAGIA nu urmarea decat SA-I AFUNDE DIN CE IN CE MAI MULT IN MATERIE.

TEURGIA se AFLA IN SLUJBA INTELIGENTEI;

MAGIA nu cauta decat SA STARNEASCA PATIMILE.

luni, 30 august 2010

MOARTEA FIZICA, TRANSMIGRAREA SUFLETULUI SI INCARNAREA


Din punct de vedere hermetic, o persoana decedata nu mai este subiectul timpului si spatiului atunci cand intra in sferele astrale!
*Sufletul tanjeste dupa reintoarcerea pe pamant, nu numai pentru ca doreste echilibrarea, prin forta legii Karmei a cauzei si efectului si a erorilor comise in timpul vietii, dar, deasemenea doreste sa se intoarca, pentru a avea o alta sansa de a se dezvolta in lumea fizica si sa acumuleze noi experiente spirituale pentru a avea posibilitatea ascensiunii spre sfere spirituale mai inalte!

*Orice fiinta umana, dupa moarte, va intelege inca un aspect al lumii astrale, si anume acela ca, avand un nivel (grad) inferior de evolutie spirituala, se va afla in imposibilitatea de a comunica cu fiinte, care in timpul vietii au atins un nivel mai inalt de constiinta (de evolutie spirituala) --- este ceea ce in mod foarte naiv este numit "iad" in terminologia diferitelor curente religioase---, deoarece aceste fiinte vor sta intr-o sfera subtila mai inalta a lumii astrale, iar cea mai inevoluata nu va putea calatori in sfera superioara luminoasa. Chiar daca va putea sa se miste in aceste sfere superioare, nu va putea suporta vibratia elevata a acestora si va cadea in sfera astrala careia ii corepunde nivelului lui (sufletului) de dezvoltare. O persoana (suflet omenesc) cu un nivel inalt de perfectiune, poate insa sa se aseze intr-o sfera astrala mai joasa, prin acomodarea vibratiei acelei sfere cu starea spirituala a sufletului sau!
*Un spirit cu un nivel scazut de dezvoltare care doreste sa contacteze un spirit mai evoluat, prin forta imaginatiei trebuie sa ceara spiritului superior sa vina in sfera sa! (Insa LUMINA sta in intuneric...si intunericul nu o percepe!)

*Sunt spirite care vampirizeaza fluidul electro-magnetic (energia vitala) a corpurilor vii pentru a acumula in corpurile lor fizice abandonate energia vitala, crezand ca asa vor renaste. Un corp fizic parasit de o astfel de fiinta, nu putrezeste timp de sute de ani!

*In lumea fizica, corpul fizic si corpul astral sunt mentinute impreuna de hrana, respiratie si cele trei parti - trup, suflet si spirit - care sunt potentate de sfere superioare, de elemente materiale mult mai subtile, iar pe de alta parte, corpul astral este revigorat de impresiile date de vibratiile materiale din sferele astrale!

*Daca o fiinta umana se intoarce din lumea astrala in lumea fizica, se datoreaza faptului ca, banda(cordonul) dintre corpul astral si mental, induce moartea corpului astral pentru a se renaste in lumea fizica. Actul mortii astrale este similar cu cel al mortii fizice. (Corpul astral nu mai este hranit de corpul mental cu impresiile lumii astrale.) Procesul degenerarii corpului astral este mult mai indelungat decat cel al corpului fizic.

*Fiintele astrale care pot avea influenta pozitiva cat si negativa, sunt uneltele pentru ceea ce are loc in lumea noastra fizica. Ele sunt cauzele tuturor efectelor in corpul astral al fiecarei fiinte, nu conteaza daca este initiata sau neinitiata!

*Diferenta dintre un Elemental si un Om este aceea ca, prima fiinta este constituita dintr-un singur element, iar omul este compus din cele 4 elemente, plus al 5-lea (Etherul sau Principiul Akasha)!

*PROVIDENTA DIVINA sau PRINCIPIUL AKASHA (ETHERUL), este factorul determinant pentru ca o fiinta umana este capabila de reincarnare. O fiinta elementala nu poate face acest lucru de una singura. O fiinta Elementala se dizolva numai in propriul element; un corp astral uman se dizolva in cele 4 elemente. O alta diferenta este, ca o fiinta Elementala in momentul mortii va inceta sa mai existe, intrucat spiritul ei este muritor; OMUL care este similar unui mic microcosmos, fiind CREATIE A LUI DUMNEZEU, ESTE NEMURITOR!!!

*Principiul Akasha al sferei astrale determina reincarnarea in lumea fizica a unei fiinte umane ce traieste in lumea astrala. Materialul astral al Luminii, numit de obicei LUMINA ASTRALA, este cea mai DIVINA EMANATIE IN LUMEA ASTRALA!
Initiatul care vede principiul divin al lumii astrale - acest pricipiu al Luminii apare stralucitor ca Lumina Soarelui arzator sau Soarele insusi!
CONCEPTIA INDIVIDUALA DESPRE DUMNEZEU, DETERMINA DE OBICEI LOCUL REINCARNARII.
EVOLUTIA SPIRITUALA A FIINTEI UMANE IN TIMPUL INCARNARII DETERMINA PREGATIREA PENTRU VIATA IN SFERE ASTRALE SUPERIOARE!

*DESTINUL/soarta , avand obiectivul de a purifica spiritul omului in lumea fizica, ajutandu-l sa obtina experienta necesara pentru evolutia spirituala, ESTE DEJA PREGATIT SI DETERMINAT DE PROVIDENTA DIVINA IN LUMEA ASTRALA, pentru fiecare om, individual, in acord cu maturitatea si gradul de dezvoltarea spirituala inainte de intrupare (incarnare). Sufletul cunoaste tipul de invataturi pe care trebuie sa le acumuleze in lumea fizica, si nu numai ca e de acord cu ele, dar simte intens sa treaca prin aceste invataturi!

*In momentul nasterii, fiinta isi pierde cunoasterea despre tot ceea ce Providenta Divina a planificat pentru ea. Daca un individ care traieste in aceasta lume ar putea sti in avans tot prin ceea ce ar trebui sa treaca, atunci nu ar mai avea Liber Arbitru in lumea fizica. Astfel de individ ar fi ca un simplu robot in tot ceea ce intreprinde ( un automat), iar misiunea ce trebuie indeplinita in acesta lume fizica ar deveni inpracticabila!!!

*Doar un INITIAT DE GRAD INALT, FIIND MAESTRU AL PROPRIEI KARMA, care se afla deasupra CAUZEI SI EFECTULUI, si simtindu-se egal familiar cu LUMEA FIZICA SI ASTRALA, este destul de MATUR SA CUNOASCA TOTUL IN AVANS, fara a avea sa se teama de orice influente dezavantajoase asupra LIBERULUI SAU ARBITRU!!!

(Un initiat nu este un filozof care a acumulat cunoastere teoretica, ci o persoana care si-a obtinut cunoasterea prin practica! Un initiat si invatator are misiune sfanta de a ghida indivizii inferiori din punct de vedere spiritual!)

*Impedimentele lumii materiale, INTARESC SPIRITUL SI CREAZA DEZVOLTAREA MULT MAI RAPIDA din punct de vedere SPIRITUAL, decat ar fi posibil in lumile astrale! De aceea fiintele umane din astral sunt nerabdatoare se obtina reincarnarea in aceasta lume, pe cat de repede posibil, fiind pregatite sa accepte cele mai grele conditii pentru a putea sa-si continue EVOLUTIA SPIRITUALA!

ORICE OM POATE ATINGE PERFECTIUNEA, deoarece EVOLUTIA INTREGII UMANITATI CONDUCE SPRE ACEASTA STARE!

"Aripile" ingerilor sunt o analogie a pasarilor care se misca liber in AER (ELEMENT CARE PATRUNDE PESTE TOT). ARIPILE SUNT SIMBOLUL SUPERIORITATII, AGILITATII, LIBERTATII!!!!

duminică, 29 august 2010

Religia


Religia constă din a face cât mai puţin rău posibil, din a face binele din abundenţă, din a practica dragostea, mila, adevărul şi curăţia pe toate drumurile vieţii.

joi, 26 august 2010

PUTEREA MAGICA A INCREDERII - OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV


Banuielile, neincrederea, indoiala sunt forte distructive.
Eu nu spun ca nu trebuie sa fiti niciodata neincrezatori sau sa aveti indoieli, nu, orbirea nu este un sfat.
Dar vreau sa va atrag atentia asupra fortelor negative pe care fiinta umana le declanseaza si le proiecteaza la randul sau, intretinand in ea neincrederea si banuiala.

Cand banuiti pe cineva, fara a va da seama, il impingeti sa faca ceea ce banuiti.
Un sot, de exemplu, o banuieste pe sotia sa ca a fost in bratele unuia sau altuia si o acuza ca a fost infidela. In realitate, nu este adevarat, ea protesteaza, se justifica, dar degeaba, sotul este de o gelozie maladiva si o interogheaza fara incetare asupra celui mai mic gest, ii face scene.
Ce se petrece dupa un timp? Aceasta femeie, care a vrut sa ramana fidela sotului ei, ajunge sa-l insele si ea este prima care se mira, nu intelege cum a ajuns sa fie antrenata sa comita un adulter. Este foarte simplu: sotul ei a impins-o: da, prin acuzatiile sale, el a creat conditii favorabile, a sugestionat-o in planul astral, si saraca, a sfarsit prin a comite acest lucru. Cu toate acestea, ea era cinstita, voia sa reziste... Atunci vedeti cum acesti nefericiti soti provoaca chiar caderea propriilor lor sotii! Si este la fel pentru un barbat care, fortat sa asculte reprosurile sotiei lui ca o inseala, sfarseste prin a o face. Doar este necesar ca cuvintele sa corespunda realitatii!
Cate tragedii si drame au ca origine indoiala, banuielile si lipsa de incredere!
Deci, femeile, barbatii sunt creatorii inconstienti ai binelui si raului.
De ce este atat de greu sa inteleaga aceasta lege psihologica si magica? Si asta nu este totul.
Cum v-am spus de mai multe ori, trebuie sa tinem cont de faptul ca fiinta umana poseda doua naturi: o natura superioara si o natura inferioara, si efectele pe care le produceti asupra unei fiinte depind deci de fortele pe care le treziti in una sau alta din aceste doua naturi.
Atunci cand nu incetati sa emiteti banuieli asupra cuiva, va legati de natura sa inferioara, si nu numai ca o intariti, dar primiti de la ea curenti, si, intr-o zi, veti avea aceleasi defecte si slabiciuni ca si cel asupra caruia ati fost pornit.
Daca va ocupati continuu de defectele altora, deschideti in voi insiva o poarta pentru a le lasa sa intre si prin aceasta maniera de a actiona va intarziati propria evolutie.
Cand nu aveti in cap decat viciile si crimele oamenilor, atrageti toate entitatile rele care sunt acolo, la adversarul vostru, vecinul vostru, sau la membrii familiei voastre; atunci sa nu va mirati daca intr-o zi va veti simti degradat.
Este un fenomen magic, este foarte simplu.
Si contrariul este valabil, de asemenea.
Daca va veti decide sa nu va mai ganditi la defectele cuiva, ci sa va legati de virtutile sale, de spiritul sau, fie ca o stie, fie ca nu, se vor stabili legaturi si curenti intre el si voi, si intr-o zi veti ajunge sa aveti calitatile sale. Cand vom cunoaste aceasta lege mare a schimburilor, a osmozei, a fuziunii, vom intelege ca trebuie sa incetam sa ne legam de slabiciunile altora, si din contra, va trebui sa cautam fiinte foarte evoluate pentru a avea schimburi cu ele.
Astfel lucreaza cei ce sunt inteligenti. Ceilalti, care sunt biete creaturi slabe, mizerabile, stupide, nu se inversuneaza decat asupra defectelor altora, asupra urateniei altora, fara a sti ce ii asteapta.

Trebuie sa incetati sa mai traiti cu indoieli, banuieli. Va imaginati ca eu traiesc cu indoieli? Nu, de la inceput eu lucrez cu certitudine si incredere, le dau credit oamenilor.
Eu stiu ca multi oameni sunt handicapati pentru ca destinul li se impotriveste, dar stiu ca, daca le dau un mic capital, simbolic vorbind, ei vor putea sa-si deschida un mic butic si sa castige atati bani incat sa-mi dea dupa aceea inapoi acest capital, iar apoi vor putea chiar sa-i ajute pe altii.
Deci, si ei vor putea sa le dea credit altora pentru ca sa se poata redresa si iesi din dificultati. Daca Dumnezeu nu ar da credite oamenilor, nici unul dintre ei nu ar putea subzista. Si eu, ma straduiesc sa actionez ca si Dumnezeu.
Multi oameni au venit dupa mine, eu vedeam ca sunt doar bieti oameni cumsecade, dar le-am acordat incredere; unii au lucrat, au invatat, si acum imi dau inapoi din ceea ce le-am dat. Daca nu le-as fi dat credit, bietii de ei, s-ar fi chinuit etern.
Fara incredere, nimic nu poate sa mearga.
Chiar cand mergeti cu masina voastra, sunteti obligati sa aveti incredere in toti ceilalti conducatori care sunt pe sosea. Daca va ganditi fara incetare: "O, acesta nu stie sa conduca! Acesta ma va lovi!..." veti fi tulburat si voi veti fi cei care va veti arunca peste ei. Increderea este absolut necesara pentru ca totul sa functioneze.
Daca voi credeti ca, atunci cand privesc anumite persoane, eu nu vad slabiciunile care sunt acolo, marcate pe fetele lor, va inselati! Sa presupunem insa ca eu nu am nici intuitie nici clarviziune, ca nu am studiat figzionomia si nu va voi spune ceea ce vad. De altfel, nu o spun niciodata, acestea le tin pentru mine.
Eu dau credit la toata lumea, acesta este secretul meu.
Gratie acestei increderi, am reusit sa fac ceva. Dar nimeni nu vrea sa ma imite. Nu vreti sa intelegeti ca increderea trezeste tot ceea ce este divin la altii.
Cand aveti incredere in cineva, chiar daca este betiv, vicios, slab, aceasta incredere pe care o manifestati il impinge sa se amelioreze pentru a va arata ca nu v-ati inselat asupra nobletii sale. Chiar si un criminal caruia ii aratati incredere va reusi sa se transforme.
Increderea dezarmeaza fiintele, dar voi nu vreti sa-i studiati puterea.
Evident, din timp in timp, din cauza increderii voastre, veti avea cateva surprize... Sunt riscurile meseriei! Dar in comparatie cu lucrurile bune pe care le-ati primit, nu merita pentru acestea sa nu aveti incredere. Intr-o lada de pere sau fructe sunt totdeauna cateva care sunt stricate, si pentru aceasta merita sa aruncam toata lada?
Printre cei carora le-am aratat incredere, sunt unii care mi-au facut mult rau. Da, dar sunt si mai multi care sunt aici pentru a-mi reda increderea insutit.
Toti cei care nu au inteles rolul magic al increderii sunt prudenti, inchisi, rezervati, banuitori, si trec ca inteligenti. Evident, nimeni nu-i va musca, poate, dar nimeni nu-i va iubi. Atunci, nu merita sa fii putin muscat, impuns, dar pentru a avea in final intreaga lume de partea ta?
Poate ca unii nu vor fi la inaltimea increderii voastre si va vor trada... Cui o sa-i spuneti? Dar, sub pretextul ca unii oameni sunt slabi, egoisti, necinstiti, ingrati, trebuie sa-i dispretuim si sa-i respingem, pe toti ceilalti, definitiv? Ei nu, nu este o filozofie buna.
Daca oamenii ar cunoaste legile magice, in ciuda nenorocirilor, in ciuda accidentelor, in ciuda rautatilor si tradarilor, ei ar continua sa aiba incredere, sa-i lumineze pe altii, sa-i ajute, sa le deschida comorile intregii naturi. Pentru ca, intr-o zi, toate creaturile care le-au facut rau vor plange cu lacrimi amare dandu-si seama ca erau pe cale sa masacreze pe cel mai mare binefacator al lor. Da, atunci cand se vor vedea cat de josnice au fost, nu vor mai sti unde sa se ascunda pentru a plange.
Cand am inteles acestea, am ales increderea, dragostea si rabdarea, iar pe toti acei care nu se gandesc decat cum sa-mi sape mormantul incerc sa-i suport si continui sa le dau tot ceea ce am mai bun.
In realitate, nu exista o fiinta mai cruda decat un Initiat, pentru ca el a gasit cea mai teribila razbunare.
El isi spune: "Toti ceilalti se razbuna cu critici, acuzatii, arme, dar acestea nu sunt eficace.
Nu te razbuni cu adevarat pe inamicii tai cautand sa le faci rau, ci continuand sa-i luminezi, sa-i hranesti, pentru ca intr-o zi, cand vor intelege ca au fost marsavi si ingrati, nu vor mai sti cum sa se scuze si sa-si repare greselile."
Eu am decis o data pentru totdeauna sa nu ma ocup de ceea ce fac oamenii.
Ma gandesc ca altii, cei ce i-au trimis pe pamant au stiut ce trebuie facut cu ei.
Eu nu sunt un judecator si imi fac numai treaba mea.
Voi, daca vreti, ocupati-va de tot ceea ce este inferior si negativ in altii, si veti vedea rezultatele!
In acest timp, eu ma ocup de fiinta voastra superioara, de Divinitatea care este in voi: vreau sa o eliberez, sa o hranesc si astfel voi castiga intr-o zi intreg Cerul.
Da, am o intreaga stiinta in cap. Daca nu o aveam, as fi facut si eu la fel ca toata lumea.
Dar gratie cunostintelor mele, gratie acestei lumini pe care mi-a dat-o Dumnezeu, incerc sa beneficiez de tot ce exista mai minunat. De ce nu v-ati decide sa faceti ca mine?

marți, 24 august 2010

Valeriu Popa - Sfaturi


Frica micşorează diametrul vaselor de sânge, ca urmare a unei vărsări excesive de adrenalină în sânge. Acest fapt duce la o subalimentare a tuturor organelor, ceea ce cauzeză boli organice, cum ar fi boala coronariană (ischemia), hepatita, impotenţa şi frigiditatea sexuală, boli de piele, nevroze şi psihoze.

Când cineva te jigneşte nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el, întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu. Dacă n-o accepţi, urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiească prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta, ea vine prin moarte. Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi; de aceea, în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.

Se cuvine să iertăm nu numai în gând, ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate.
Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat ne putem vindeca de o boală gravă. Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune va iradia atât de multă iubire către întreaga lume, încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.

Cum dăruieşti, aşa primeşti. Răzbunându-te, te faci egal cu adversarul. Iertându-l, te arăţi superior. Iertând, oferim libertate. Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.

Dependenţa naşte frica, îndoiala, depresia şi supărarea. Nu căutaţi plată, nici laudă şi nicio răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun, noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa. Cu cât veţi intensifica dorinţele omeneşti, cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.

Orice dorinţă, când se agaţă de tine, devine stăpânul tău.
Când eşti mânios, mânia devine stăpânul tău, te acaparează complect. Astfel mânia ta, în această stare, va face lucruri pe care mai târziu le vei regreta.

Dependenţa naşte agresivitatea. Iar agresivitatea produce boala. Boala purifică sufletul omului şi îi fortifică sistemul imunitar. Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia. Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă. Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor.

Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite pentru că ele pot prelungi durata lor. Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre noi ne îndepărtăm de ele. Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora. Esenţial este, când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs., să nu căutaţi milă sau compătimiri. Ţânţarii şi furnicile apar când este prezentă trufia. Când ţânţarul vă înţeapă este o umilinţă pentru dvs. El este de mii de ori mai mic decât dvs. şi reuşeşte să vă înţepe simţitor. În această situaţie, dacă nu vă enervaţi, trufia descreşte. Deci ţânţarii ne pot ajuta la ameliorarea destinului şi micşorarea trufiei.

Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe, încercaţi să nu aduceţi sentimente acasă. Ieşiţi în stradă - cu deosebire în locurile înverzite - şi plimbaţi-vă. Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic. Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire; rugaţi-vă.

Mâncatul este un serviciu divin şi, ca atare, nu trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă apăsătoare. Măncarea ne poate da energii superioare dacă este binecuvântată de Dumnezeu şi este gătită cu devotament spiritual. Cea mai bună măncare, cel mai sănătos meniu natural se transformă în otravă în corpul dvs. dacă atmosfera în care gătiţi (gândurile şi sentimentele) şi măncaţi este tensionată.

Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte. Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii.

Dacă un om fură şi înşealăpe alţii o viaţă întreagă, el va fi pedepsit să suporte şi pagubele pe care le-a făcut altora. În concluzie,cel care a făcut bine va recolta binele, iar cel care a făcut un rău fizic sau spiritual va recolta răul fizic sau spiritual.

Ataşamentul înseamnă alipirea sufletului de ceva sau cineva (părinţi, persoana iubită, copii, profesie, obiecte, daruri etc). Ataşamentul faţă de cele pământeşti produce un uriaş rău lucrului de care ne ataşam, în acelaş timp suferă şi cel ce se ataşează.

Dacă omul se ataşează sufleteşte de: hrană, plăceri sexuale, casă, avere, bani etc., sufletul lui este cuprins de lăcomie, de ură şi frustare. În această situaţie el trebuie să piardă toate bunurile pentru a-şi purifica sufletul. Omul ştie foarte bine că nu va lua nimic cu sine în mormânt. Cu cât suntem mai ataşaţi de stabilitate, cu atât mai greu suportăm schimbările vremii şi suntem mai bolnăvicioşi.

Ataşamentul faţă de dorinţe duce la destrămarea relaţiilor familiare şi a acelora din afara familiei.

În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat cu atât mai mult creşte dependenţa de el.
Dependenţa de valorile umane ne va omorî în cet ul cu în cet ul şi spiritul şi sufletul.

Când căsătoria este bazată numai pe sentimente sexuale, ea nu poate fi îndelungată. Când sentimentele slăbesc intervine înşelarea, iar căsnicia se destramă.

Familiile care sunt întemeiate în primul rând pe prietenie şi respect sunt fericite şi durează mult. Un soţ trebuie să evite să o transforme pe soţie într-o copie fidelă a sa. Fiecare om are personalitatea lui proprie şi astfel de tentative sunt împotriva firii, ducând în timp la destrămarea cuplului. Nu-l consideraţi pe celălalt ca fiind un obiect destinat să vă servească, ci ca pe o fiinţă divină, cu individualitate şi cerinţe proprii.

Violenţa în famile vine din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt. Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii. Cînd controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel devii vampir energetic. Ori de cîte ori cădem în acest prost obicei ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă. Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la dezastru. Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură. O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere. Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună.. Femeile din viaţa ta sunt doar începutul experienţei tale cu ele.
Dacă tepărăsesc ia-le aşa cum sunt şi mulţumeşte-le că te-au părăsit

Căsătoria trebuie studiată întâi cu ochiul, apoi cu microscopul şi în sfârşit cu telescopul. Cu cât ne concentrăm lăuntric asupra vieţii îmbătrânim şi ne despărţim repede de viaţă.

Gelozia de regulă provoacă scăderea vederii, auzului, scleroza în plăci, traumatismele capului, diabet, inflamaţii articulare. Dacă gelozia este grevată de trufie, atunci este de două ori mai periculoasă.

Atunci când soţia este geloasă îşi critică în permanenţă soţul şi e nemulţumită de acesta, atunci ea amplifică brusc în propria persoană şi în copiii săi posibilitatea apariţiei unor afecţiuni. Gelozia şi supărarea unei femei generează tocmai acele afecţiuni care ne scurtează viaţa, apropiind bătrâneţea. Uneori la femeie gelozia, supărările şi pretenţiile pot fi atât de profunde încât soţul poate muri sau se poate îmbolnăvi grav.

Bărbaţii geloşi şi femeile geloase nici nu bănuiesc că ei mutilează în primul rând sufletele copiilor lor şi că omoară copiii care încă nu au apărut pe lume. Pentru ca să se nască un copil armonios bărbatul şi femeia trebuie să se iubească unul pe celălalt.
Femeia geloasă şi supărăcioasă atacă în plan subtil pe soţul său. În această situaţie soţul fie se va îmbolnăvi în permanenţă, fie va deveni alcoolic, fie va divorţa.

Dacă sunteţi gelos şi vă amplificaţi sentimentele agresive de profunzime, atunci puteţi avea probleme cu orice animal, veţi putea avea şi alergie şi boli contactate de la ele. De asemenea, veţi putea deveni obiectul agresiunii din partea animalelor.

Este mai bine să plângeţi decât să urâţi. Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil. Atunci când plîngeţi, agresiunea apărută se distruge.

Dragosteaare o mare putere de vindecare fizică, mentală, emoţională şi spirituală. Plăcerea de a bârfi, minţi şi răni alţi oameni provoacă efecte karmice devastatoare pentru sufletul care critică. El se condamnă singur să trăiască în închisoarea neliniştii interioare.

Adevărata cauză a narcomaniei şi alcoolismului este un nivel scăzut de iubire. Aceasta apare din cauza unor puternice frustări, a reprimării dragostei faţă de oameni. Omul trebuie să înceteze să mai poarte supărare pe lumea din jur si să intre în armonie cu ea.

Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers. Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru. Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră. Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs. O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme. De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine.

De aceea, străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi.

Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu (gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente etc.), se întoarce la noi, producănd efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic. De aceea nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. De aceea, oricând aveţi gânduri negative despre o persoană, să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei. Când ne gândim la cineva se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. Astfel, ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.
Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric, poate provoca un rău atât sieşi, cât şi unui alt om.

Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina diferite neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă. Supărarea copilului pe părinţii săi, a părinţilor pe copii creează ruperea şi deformarea celor mai fine structuri energetice, cu consecinţe din cele mai grave.

Sub nici un motiv să nu spui unui copil: eşti leneş, nu eşti bun de nimic, eşti prost etc. fiindcă aceasta creează în el cusurul ce i se reproşează. Mama care spune copilului: 'Uite, dacă ai să fii cuminte, dacă ai să înveţi bine, îţi cumpăr cutare lucru' face din copilul său un sclav al cărui stăpân va fi lucrul promis. Dacă părintele îndeplineşte toate capriciile copilului şi începe să depindă de acesta, copilul se transformă într-un tiran şi poate muri.

Dacă copilul este ocrotit în permanenţă, el se va deprinde a nu se mai păzi singur şi în acest mod îşi va pregăti primejdii în
viitor. Mamele care se sacrifică până la umilinţă pentru binele copiilor lor sfârşesc într-o mare amărăciune. La fel şi copiii de a căror naştere părinţii nu s-au bucurat sunt profund nenorociţi, întrucât trăiesc într-un chin spiritual.

Copiii trataţi cu asprime nu devin buni. Ei vor vedea în părinţii lor adevăraţi duşmani, cănd aceştia întrebuinţează continuu pedepse şi ameninţări.

Răul nimicitor şi total vine atunci când copiii majori şi capabili de muncă continuă să trăiască lângă mama lor, să se bazeze pe ea, iar ea, la rândul ei, permiţând să fie exploatată din toate punctele de vedere. În acest mod străzile se umplu în permanenţă de copii neajutoraţi, incapabili de a se îngriji pe ei însăşi.

Să mulţumeşti părinţilor ceea ce eşti tu astăzi, iar copiii tăi ţie îţi vor mulţumi pentru ceea ce vor fi ei mâine.
Egoismul, cruzimea închid canalele energetice de legătură cu Dumnezeu şi omul respectiv nu mai primeşte energia necesară întreţinerii vieţii. În această situaţie el este nevoit să ia energia de la alţi oameni, devenind vampir energetic. Acest lucru distruge sistemul de protecţie al copiilor săi. CopiiI încep să fie bolnavi, pot avea tulburări psihice şi alte probleme. Când simţiţi că cineva vă fură energia, rugaţi-vă ca aceluia să-i fie dăruită iubirea divină şi energia care-l va schimba, îi va purifica sufletul şi-L va uni cu Dumnezeu.

Egoismul şi interesul personal ne izolează de restul oamenilor şi acest simţ al separării îi face pe oamen i insensibili la nevoile altora. O persoană egoistă manifestă un ataşament excesiv pentru ea însăşi, este o plagă socială. Egoiştii au foarte puţini prieteni. Câteva cunoştinţe şi relaţii superficiale le umplu viaţă. Contactele cu ceilalţi sunt limitate. Prin felul de a gândi se închid în lumea lor strâmtă. Prin gândurile voastre puteţi să schimbaţi un egoist, făcându-l generos. Să se emită spre el numai vibraţii de generozitate şi bunăvionţă.

Dispreţul faţă de noi şi profunda nemulţumire faţă de sine constituie o agresiune faţă de Dumnezeu. Dispreţul şi blamarea omoară, înainte de toate, iubirea faţă de un alt om. Orice ticăloşie ar comite un om împotriva noastră, noi nu avem dreptul să respingem iubirea faţă de el.

Trufia şi dispreţul faţă de oameni generează lipsa dorinţei de a trăi, sentimentul pierderii sensului vieţii.
Ura este o forţă care te leagă de persoana pe care o urăşti. Ancorarea de înţelepciune dă naştere dispreţului.Acesta începe de la cap. De aceea se blocheză biocâmpul în regiunea capului. În curând, dispreţul se întoarce împotriva propriei persoane. De aceea, se deteriorează câmpul în jurul rinichilor şi apare distrugerea acestora.

Nimeni nu poate strânge bani dacă-i dispreţuieşte. Zgârcenia şi economia aduc boală şi dezastre.

Multumesc, Doamne, pentru Tot ceea ce imi daruiesti!
Deci, secretul armoniei este... iubirea!!!

luni, 23 august 2010

Jiddu Krishnamurti - Citate


Prietene nu incerca sa afli cine sunt; nu vei sti niciodata. Eu nu vreau sa acceptati nimic din ce spun, eu nu vreau nimic de la nici unul dintre voi. Nu imi doresc popularitatea, nu vreau sa fiu flatat sau sa ma urmati. Fiindca sunt asa de indragostit de viata, nu imi doresc nimic. Aceste intrebari nu au importanta, ceea ce are importanta este faptul ca va supuneti si permiteti ca judecata voastra sa fie pervertita de autoritati. Judecata voastra, mintea, afectiunea si viata va sunt murdarite de lucruri care nu au valoare si aici se gaseste tristetea.

Trebuie sa intelegi semnificatia intregii vieti, nu doar o mica parte din ea. Din acest motiv este necesar sa citesti, din acest motiv trebuie sa te uiti la cer, din acest motiv trebuie sa canti si sa dansezi, sa scrii poeme, sa suferi si sa intelegi, toate acestea la un loc inseamna viata.

In momentul in care vei avea in inima ta acest lucru extraordinar numit dragoste si vei simti adancimea, incantarea si extazul ei, vei descoperi ca lumea s-a transformat pentru tine.

Ideile nu transforma oamenii. Ceea ce aduce transformare este tocmai libertatea fata de idei.

Pamantul este plin de sunete si noi cautam linistea.

Experienta unui fapt fara a gandi sau a simti ceva despre acel fapt este adevarata profunzime a lucrurilor.

Fara a te elibera de trecut nu va fi posibila nici o libertate pentru ca mintea nu va fi deloc proaspata, inocenta si noua.

Daca intelegi intradevar problema, raspunsul va iesi la iveala fiindca raspunsul nu este separat de problema.

Simplitatea spiritului este lucrul cel mai mare si mai greu de dobandit; pentru a fi simplu, trebuie sa fi trecut prin mari experiente.

Cand spiritul e pe deplin treaz, atent la ceea ce se întâmpla în imediat,când nu este distrat, înspaimântat, gata sa respinga mereu câte ceva din ceea ce aude, atunci constructia imaginilor devine imposibila si sfârsesc instantaneu atunci când nu exista nici o preferinta pentru nici una din ele. Când n-avem nici o preferinta, nu mai avem nici o prejudecata. Suntem atunci în stare sa privim si, prin aceasta pura privire a lucrurilor, ajungem nu numai la întelegerea procesului de formare a imaginilor, ci chiar la brusca lui istovire si ispravire. Incercati sa verificati lucrul acesta într-o zi; veti vedea ca am dreptate!

Rudolf Steiner - ŞTIINŢA OCULTĂ - FIINŢA UMANǍ


În abordarea omului din punctul de vedere al cunoaşterii suprasesibile se manifestă ceea ce este caracteristic, în general, acestui mod de cunoaştere. El se bazează pe recunoaşterea „tainei evidente“ în entitatea umană proprie. Pentru simţuri şi pentru raţiunea ce se bazează pe acestea este accesibilă numai o parte din ceea ce cuprinde cunoaşterea suprasensibilă a entităţii umane, şi anume corpul fizic. Pentru a lumina noţiunea de corp fizic trebuie să ne îndreptărn atenţia asupra fenomenului care acoperă ca o mare enigmă orice observare a vieţii: asupra morţii şi, în legătură cu aceasta, asupra regnului mineral care poartă întotdeauna în sine moartea. Prin aceasta facem referire la fapte a căror explicaţie este posibilă numai prin cunoaştere suprasensibilă şi cărora trebuie să le dedicăm o parte importantă a acestei scrieri. Aici însă trebuie să dăm pentru început numai unele reprezentări orientative.

În cadrul lumii manifestate, corpul uman fizic este partea din om în care acesta este la fel cu lumea minerală. Dimpotrivă, ceea ce deosebeşte pe om de mineral nu poate să fie socotit corp fizic. Pentru o observare lipsită de prejudecăţi este important înainte de orice faptul că ceea ce rămâne din entitatea umană atunci când survine moartea este de aceeaşi natură cu lumea minerală. Ne putem referi la cadavru ca la acea parte din om care, după moarte, este supus unor procese care se găsesc în regnul lumii minerale. Se poate afirma în mod categoric faptul că în acest mădular al entităţii umane, în cadavru, sunt active aceleaşi forţe şi substanţe ca în domeniul mineral; dar, nu mai puţin, trebuie subliniat că o dată cu moartea începe pentru acest corp fizic şi descompunerea. Este justificat şi să spunem: Cu siguranţă, în corpul uman fizic sunt active aceleaşi substanţe şi forţe ca în mineral, dar activitatea lor este supusă în timpul vieţii unei puteri superioare. Ele acţionează ca în lumea minerală abia atunci când trupul a intrat în moarte. Atunci ele apar aşa cum trebuie să existe în entitatea lor proprie, şi anume ca agenţi de desfiinţare a formei corpului fizic.

Astfel, în om trebuie separat net ceea ce este manifestat de ceea ce este ascuns. Căci în timpul vieţii ceva ascuns trebuie să ducă o luptă continuă împotriva substanţelor şi forţelor regnului mineral din corpul fizic. Dacă această luptă încetează, apare activitatea minerală. – Cu aceasta am ajuns la punctul în care trebuie să intervină ştiinţa suprasensibilului. Ea trebuie să caute ceea ce poartă lupta amintită, adică tocmai ceea ce este ascuns observării senzoriale; ceea ce este accesibil numai pentru observarea suprasensibilă. Despre modul în care se ajunge ca acest lucru „ascuns“ să-i devină omului la fel de evident ca fenomenele sensibile pentru ochi vom vorbi într-o altă parte a acestei scrieri. Aici trebuie însă să descriem ceea ce se dezvăluie observării suprasensibile.

S-a mai spus că pentru om comunicările privind calea pe care se poate ajunge la vederea superioară pot fi importante numai atunci când el s-a familiarizat mai întâi, prin simplă povestire, cu ceea ce dezvăluie cercetarea suprasensibilă. Căci în acest domeniu se poate înţelege şi ceea ce încă nu poate fi observat. Calea cea bună pentru a ajunge la clarvedere este cea care pleacă de la înţelegere.

Chiar dacă acel lucru ascuns care conduce în corpul fizic lupta împotriva degradării poate fi observat numai prin clarvedere, el apare la suprafaţă şi pentru forţa de judecată care se limitează la ceea ce este manifest. Aceste activităţi se exprimă în forma în care în timpul vieţii sunt interconectate substanţele şi forţele corpului fizic. Această formă dispare treptat şi corpul fizic devine o parte a lumii minerale după ce s-a instalat moartea. Vederea suprasensibilă poate însă observa ca mădular independent al entităţii umane ceea ce împiedică în timpul vieţii substanţele şi forţele fizice de a-şi urma căile proprii care conduc la desfiinţarea corpului fizic. Să numim acest mădular independent „corpul eteric“ sau „corpul vieţii“. Pentru a evita de la început infiltrarea unor înţelegeri greşite, trebuie să luăm în considerare două aspecte legate de aceste denumiri ale unui al dolea mădular al etităţii umane. Cuvântul „eter“ se foloseşte aici în alt sens decât ce1 din fizica actuală. Aceasta înţelege prin eter mediul în care se propagă lumina. Aici însă cuvântul eter trebuie limitat în sensul care rezultă din cele expuse mai sus. El trebuie să fie folosit pentru ceea ce este accesibil vederii superioare şi care nu se lasă recunoscut pentru observarea senzorială decât prin efectele sale, şi anume prin aceea că el poate da o anumită formă sau contur substanţelor şi forţelor minerale prezente în corpul fizic. Nici cuvântul „corp“ nu trebuie înţeles în mod eronat. În denumirea lucrurilor superioare ale existenţei trebuie folosite cuvintele limbii obişnuite. Iar acestea exprimă pentru observarea senzorială numai ceea ce este sensibil. În sensul senzorial, „corpul eteric“ nu este nimic corporal, oricât de subtil am putea să ne reprezentăm acest lucru*.

* Autorul acestei cărţi a expus în Teosofia sa faptul că prin denumirile „corp eteric“, „corp al vieţii“ nu se poate înlocui pur şi simlu concepţia veche despre „forţa vitală“, depăşită prin evoluţia ştiinţei naturii.

Vorbind despre domeniul suprasensibilului ajungem la menţionarea acestui „corp eteric“ sau „corp al vieţii“; atingem astfel punctul în care trebuie să facem faţă opoziţiei unor păreri contemporane. În vremea noastră, evoluţia spiritului uman a condus la situaţia în care a vorbi despre un astfel de mădular al entităţii umane trebuie privit ca ceva neştiinţific. Modul de reprezentare materialist a ajuns la ideea că în corpul viu nu se poate vedea nimic altceva decât o asamblare a unor substanţe şi forţe, aşa cum se găsesc şi în corpul neviu, adică în mineral. Singura deosebire ar fi că asamblarea în cazul viului ar fi mai complicată decât în cazul neviului. Şi în ştiinţa curentă până nu de mult existau păreri diferite. Cine urmăreste scrierile unor oameni de ştiinţă serioşi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se lămureşte că atunci unii adevăraţi „cercetători ai naturii“ erau conştienţi că în corpul viu mai există şi altceva decât în mineralul neviu. S-a vorbit despre o „forţă vitală“. De fapt, această „forţă vitală“ nu este reprezentată în modul prezentat mai sus prin denumirea de „corp al vieţii“, dar la baza reprezentării respective există totuşi presimţirea că aşa ceva ar exista. Această „forţă vitală“ era imaginată ca fiind ceva ce se adaugă substanţelor şi forţelor fizice în mod asemănător cu forţa magnetică care se leagă cu fierul pur din magnet. Apoi a venit timpul în care această „forţă vitală“ a fost elimintă dintre achiziţiile ştiinţei. Se dorea rezolvarea tuturor problemelor cu simplele cauzalităţi fizice şi chimice. În prezent, la unii gânditori ai ştiinţei naturii s-a produs în această privinţă un reviriment. Se admite, de pe anurnite poziţii, că acceptarea a ceva asemănător „forţei vitale“ nu ar fi chiar total absurdă. Totuşi, un asemenea „om de ştiinţă“ care coboară la o astfel de idee nu ar vrea să aibă nici o legătură cu concepţia prezentată aici cu privire la „corpul vieţii“. Dacă am vrea să facem o discuţie pe baza unei astfel de concepţii plecând de la punctul de vedere al cunoaşterii suprasensibile, nu am ajunge, de regulă, la nimic concludent. Proberna acestei cunoaşteri va fi să recunoască realitatea că modul de reprezentare materialist este un fenomen însoţitor necesar al marelui progres al ştiinţei naturii din vremea noastră. Acest progres se bazează pe o extraordinară rafinare a mijloacelor de observare senzorială. Se află în esenţa omului faptul că în cadrul unei evoluţii el aduce de fiecare dată la un anumit grad de perfecţiune unele capacităţi izolate pe seama altora. Observarea senzorială precisă, care a fost dezvoltată în măsură atât de mare de către ştiinţa naturii, trebuia să estompeze grija pentru acele facultăţi umane care conduc în „lumile ascunse“. Dar ajungern din nou la o vreme în care această grijă devine necesară. Dar ceea ce este ascuns nu se recunoaşte prin combaterea raţionamentelor care rezultă din contestarea chiar cu o consecvenţă perfect logică, ci prin faptul că se expune acest ascuns în lumina corectă. Atunci el va fi recunoscut de cei pentru care „a venit timpul“.

Aceste lucruri trebuiau spuse aici, pentru a nu se accepta premisa necunoaşterii punctelor de vedere ale ştiinţei naturii atunci când vorbim de un „corp eteric“, care în anumite cercuri este considerat ca ceva cu totul fantastic.

Aşadar, acest corp eteric este un al doilea mădular component al entităţii umane. Pentru cunoaşterea suprasensibilă, acesta are un grad de realitate superior celui al corpului fizic. Abia în părţile următoare ale acestei lucrări vom putea face o descriere a felului cum îl vede cunoaşterea suprasensibilă, atunci când va deveni evident în ce sens trebuie privite astfel de descrieri. În mod provizoriu, este suficent dacă spunem că acest corp eteric pătrunde tot corpul fizic şi că trebuie considerat ca un fel de arhitect al acestuia. Toate organele sunt menţinute în forma lor prin curenţii şi mişcările corpului eteric [1]. La baza inimii fizice se află o „inimă eterică“, la baza creierului fizic un „creier eteric“ etc. În sine, corpul eteric este structurat ca cel fizic, dar mai complicat, iar în el totul se află într-o curgere vie încrucişată, în timp ce în corpul fizic sunt prezente părţi separate.

Omul are acest corp eteric în comun cu plantele, după cum corpul fizic îl are în comn cu lumea minerală. Orice are viaţă are şi un corp eteric propriu.

De la corpul eteric, contemplarea suprasensibilă urcă la un alt mădular al entităţii umane. Pentru formarea unei reprezentări a acestui mădular ea face trimitere la fenomenul somnului, aşa cum în cazul corpului eteric făcea trimitere la moarte. Orice activitate umană se bazează pe activitatea din starea de veghe, în măsura în care se ia în considerare ceea ce este manifestat. Această activitate este însă posibilă numai dacă omul îşi procură din starea de somn, în mod mereu înnoit, întărirea forţelor sale epuizate. Acţionarea şi gândirea dispar în somn, orice suferinţă, orice plăcere dispar pentru viaţa conştientă. La trezirea omului din lipsa de conştienţă a somnului, forţele conştiente apar la suprafaţă ca din fântâni ascunse, tainice. Aceeaşi conştienţă este cea care la adormire se cufundă în adâncurile întunecate şi cea care urcă din nou la trezire. Ceea ce trezeşte mereu viaţa din starea de inconştienţă este, în sensul cunoaşterii suprasensibile, cel de al treilea mădular al entităţii umane. Îl putem numi „corpul astral“. Aşa cum corpul fizic nu-şi poate menţine forma prin substanţele şi forţele minerale, ci pentru acestă menţinere el trebuie să fie străbătut de corpul eteric, tot astfel forţele corpului eteric nu se pot strălumina ele însele cu lumina conştienţei. Un corp eteric lăsat în voia lui ar trebui să se găsească permanent în starea de somn. Se poate spune şi că ar putea întreţine în corpul fizic numai o existenţă vegetală. Un corp eteric treaz este străluminat de un corp astral. Pentru observarea cu ajutorul simţurilor acţiunea corpului astral dispare când omul se afundă în somn. Pentru observaţia suprasensibilă el mai rămâne prezent; numai că apare separat de corpul eteric sau îndepărtat din acesta. Observaţia sensibilă nu are a face cu corpul astral, ci numai cu efectele sale în manifestare. Şi astfel de efecte nu sunt prezente nemijlocit în timpul somnului. În acelaşi sens în care omul are în comun corpul său fizic cu mineralele şi corpul său eteric cu plantele, în ceea ce priveşte corpul său astral el este de aceeaşi natură cu animalele. Plantele se află într-o permanentă stare de somn. Cine nu judecă cu exactitate aceste probleme poate cădea uşor pradă erorii de a atribui un fel de conştienţă şi plantelor, aşa cum o au animalele şi omul în starea de veghe. Dar acest lucru nu este posibil decât dacă îţi faci o reprezentare neclară despre conştienţă. Atunci se spune că, dacă exerciţi asupra plantei o excitaţie exterioară, ea ar realiza anumite mişcări ca şi animalul. Se vorbeşte de sesibilitatea anumitor plante, care, de exemplu, îşi strâng frunzele când asupra lor acţionează anumite forţe exterioare. Totusi, faptul că o fiinţă manifestă la o acţiune o anumită reacţie nu este o caracteristică a conştienţei, ci a faptului că fiinţa trăieşte în interiorul ei ceva care se adaugă ca ceva nou simplei reacţii. Altfel s-ar putea vorbi de conştienţă şi în cazul în care o bucată de fier se dilată sub influenţa căldurii. Conştienţa ar fi prezentă numai când fiinţa ar trăi sub influenţa căldurii o durere interioară.

Al patrulea mădular al entităţii sale, pe care cunoaşterea suprasensibilă trebuie să-l atribuie omului, el nu-l mai are în comun cu lumea sa ambientală manifestată. Este ceea ce-l deosebeste de celelalte fiinţe vii, ceea ce îi conferă poziţia de cunună a creaţiei ce-i aparţine în primul rând lui. Cunoaşterea suprasensibilă formează o reprezentare a acestui mădular nou al entităţii umane, prin specificarea faptului că şi în cadrul trăirilor treze mai există o deosebire esenţială. Această deosebire se evidenţiază imediat, dacă omul îşi îndreaptă atenţia asupra faptului că în starea de veghe, pe de o parte, se află permanent în centrul unor trăiri care trebuie să vină şi să treacă, iar, pe de altă parte, că el are şi trăiri la care nu se întâmplă aceasta. Acest lucru iese cu deosebită pregnanţă în evidenţă dacă se compară trăirile omului cu cele ale animalelor. Animalul trăieşte influenţele lumii înconjurătoare şi devine conştient de foame şi de sete, sub influenta căldurii şi a frigului, a durerii sau a plăcerii, sub influenţa unor procese ale corpului său care se desfăşoară cu regularitate. Viaţa omului nu se epuizează prin astfel de trăiri. El poate dezvolta pofte, dorinţe care depăşesc aceste limite. La animal s-ar putea verifica de fiecare dată, dacă ar exista posibilitatea de a merge suficient de departe, unde există un prilej de acţiune sau de simţire, în afara sau în interiorul corpului. La om nu este cazul. El poate genera dorinţe şi pofte a căror geneză nu este nici în interiorul nici în exteriorul trupului. Tuturor aspectelor care se înscriu în acest dorneniu trebuie să le recunoaştem o sursă specială, pe care, în sensul ştiinţei suprasensibilului, o putem vedea în „eul“ omului. Din această cauză putem să ne referim la „eu“ ca la al patrulea mădular al entităţii umane. Dacă ar fi lăsat în voia lui, în corpul astral ar apărea plăcerea şi durerea, senzaţiile de foame şi de sete; ceea ce nu ar apărea ar fi sentimentul că în toate acestea există ceva care rămâne. Nu numim aici „eu“ ceea ce rămâne ca atare, ci ceea ce trăieşte acest lucru care rămâne. În acest domeniu, noţiunile trebuie înţelese foarte precis, pentru a se evita orice fel de interpretări greşite. Cu conştientizarea a ceva durabil, remanent în succesiunea trăirilor interioare încep zorile „sentimentului eului“. Nu faptul că o fiinţă resimte, de exemplu, foamea, îi poate da un sentiment al eului. Starea de foame se instalează atunci când prilejurile reînnoite pentru foame se impun fiinţei în cauză. El se repede atunci la hrană tocmai pentru că aceste prilejuri sunt prezente. Sentimentul eului survine abia când nu numai aceste prilejuri mână spre hrană, ci când la o săturare anterioară a luat naştere o plăcere şi a rămas conştienţa acestei plăceri, astfel încât nu numai trăirea actuală a foamei, ci şi trecutul plăcerii îl mână pe om spre aliment. Aşa cum se descompune corpul fizic când corpul eteric nu-l mai menţine, aşa cum corpul eteric cade în inconştienţă când nu este străluminat de corpul astral, tot aşa şi corpul astral ar trebui să lase ceea ce este trecut să se afunde în uitare, dacă acesta nu ar fi salvat de eu în actualitate. Ceea ce pentru corpul fizic este moartea, pentru corpul eteric somnul, este pentru corpul astral uitarea. Se poate spune şi că viaţa este proprie corpului eteric, conştienţa corpului astral, iar amintirea eului.[Obs.1]

Mai uşor decât a cădea în eroarea de a-i atribui plantei o conştienţă, se poate cădea în aceea de a vorbi despre amintire la animal. Este uşor să ne gândirn la amintire când câinele îşi recunoaşte stăpânul pe care poate nu l-a văzut de un timp destul de îndelungat. În realitate, totuşi, o astfel de recunoaştere nu se bazează pe amintire, ci pe cu totul altceva. Câinele simte o anumită atracţie faţă de stăpânul său. Aceasta pleacă de la entitatea celui din urmnă. Această entitate îi face plăcere câinelui atunci când stăpânul este prezent. Şi prezenţa stăpânului este un prilej de reînnoire a plăcerii. Amintire însă nu există decât atunci când o fiinţă resimte nu numai trăirile prezente, ci când păstrează pe cele trecute. S-ar putea chiar accepta această realitate şi a cădea totuşi în eroarea de a crede că animalul are totuşi amintiri. S-ar putea spune: El este mâhnit când stăpânul său îl părăseşte, aşadar îi rămâne amintirea lui. Prin convieţuirea cu stăpânul, pentru câine prezenţa acestuia devine necesitate şi din această cauză el resimte absenta lui în mod asemănător cu felul în care simte foamea. Cine nu face asemenea deosebiri nu va înţelege în mod clar relaţiile reale cu viaţa.

Datorită anumitor prejudecăţi, se va obiecta acestei expuneri că, totuşi, nu se poate şti dacă la animal există sau nu ceva asemănător amintirii umane. Această obiectie se datorează numai observaţiei spontane, neinstruite. Cine poate observa însă cu adevărat, conform cu semnificaţia lucrurilor, cum se comportă animalul în legătură cu trăirile sale, observă deosebirea dintre acest comportarnent şi cel al omului. Şi el se lămureşte că animalul se comportă în mod corespunzător cu absenţa amintirii. Pentru observaţia suprasensibilă acest lucru este în mod incontestabil clar. Totuşi, ceea ce ajunge nemijlocit la conştienţă în cazul observaţiei suprasensibile poate fi recunoscut şi prin percepţia senzorială şi datorită pătrunderii acesteia cu gândire, datorită efectelor sale în acest domeniu. Când se spune că omul ştie despre amintirea sa printr-o observare sufletească interioară, pe care totuşi nu ar putea-o face la animal, o astfel de afirmaţie are la bază o eroare fatală. Ceea ce are a-şi spune omul despre capacitatea sa de amintire, el nu poate s-o preia de la observarea sufletească interioară, ci numai de la ceea ce trăişte în atitudinea sau comportarea sa faţă de obiectele şi procesele lumii exterioare. El realizează aceste trăiri cu sine însuşi şi cu un alt om sau chiar cu alte animale într-un mod absolut identic. Este numai o aparenţă care-l orbeşte pe om, atunci când el crede că ar aprecia prezenţa amintirii numai prin observare interioară. Forţa care se află la baza amintirii poate fi numită interioară; părerea în legătură cu această forţă se obţine chiar şi pentru propria persoană prin privirea asupra legăturii vieţii cu lumea exterioară. Iar această legătură poate fi apreciată la fel, atât cu privire la propria persoană cât şi la animal. Referitor la astfel de lucruri, psihologia noastră curentă suferă datorită reprezentărilor sale total neinstruite, inprecise şi în mare măsură eronate datorită greşelilor de observare.

Pentru eu, amintire şi uitare înseamnă ceva întru totul asemănător cu starea de veghe şi cea de sornn pentru corpul astral. Aşa cum somnul face să dispară grijile şi supărările zilei, tot astfel uitarea întinde un văl peste experienţele rele ale vieţii şi prin aceasta stinge o parte a trecutului. Aşa cum somnul este necesar pentru a fortifica forţele de viaţă epuizate, omul trebuie să şteargă anumite părţi ale trecutului său din amintire dacă trebuie să facă faţă liber şi neîngrădit de prejudecăţi unor trăiri noi. Dar tocmai prin uitare îi creşte forţa pentru conştientizarea noului. Gândiţi-vă la fapte ca învăţarea scrisului. Toate detaliile pe care copilul trebuie să le parcurgă trăindu-le, pentru a învăţa să scrie, se uită. Ceea ce rămâne este facultatea de a scrie. Cum ar putea scrie omul, dacă de fiecare dată când pune peniţa pe hârtie i-ar urca în suflet, ca amintiri, toate trăirile etapelor ce au trebuit să fie parcurse la învătarea scrisului.

Amintirea are mai multe trepte. Cea mai simplă formă a amintirii este când omul percepe un obiect şi când, întorcându-se apoi de la obiect, el poate retrezi reprezentarea acestuia. Acestă reprezentare omul şi-a format-o în timpul în care percepea obiectul. S-a derulat aici un proces între corpul astral şi eu. Corpul astral a făcut conştientă impresia exterioară a obiectului. Totuşi, conştientizarea obiectului nu ar dura decât atât timp cât acesta este prezent, dacă eul nu ar prelua în sine informaţia şi nu ar transforma-o în proprietatea sa. Aici, în acest punct, vederea suprasensibilă separă corporalul de sufletesc. Se vorbeşte de corp astral atât timp cât se are în vedere naşterea conştienţei despre un obiect prezent. Ceea ce dă însă durată informaţiei este numit suflet. Din cele spuse se vede însă cât de strâns legat de corpul astral este, în om, acea parte a sufletului care conferă durată informaţiei conştientizate. Ambele sunt într-o oarecare măsură reunite într-un mădular al entităţii umane. Din această cauză şi această uniune poate fi numită corp astral. Dacă se doreşte o denumire precisă, se poate vorbi despre corpul astral numindu-l corp sufletesc şi despre suflet, în măsura în care este unit cu acesta, numindu-l suflet al senzaţiei.

Eul urcă la o treaptă superioară a entităţii sale când îşi dirijează activitatea asupra a ceea ce a transformat conştientizarea obiectelor în proprietate a sa. Aceasta este activitatea prin care eul se degajează tot mai mult de obiectele percepţiei pentru a lucra în propria sa proprietate. Partea de suflet căreia îi revine aceasta poate fi numită sufletul raţiunii. Atât sufletului senzaţiei cât şi sufletului raţiunii le este propriu faptul că lucrează cu ceea ce ele obţin de la obiectele percepute prin simţuri şi a căror amintire o păstrează. Aici sufletul este cu totul dăruit către ceea ce pentru el este un exterior. Tot din exterior a primit şi ceea ce, prin amintire, el devine proprietatea sa. Dar sufletul poate trece dincolo de toate acestea. El nu este numai suflet al senzaţiei şi suflet al raţiunii. Vederea suprasensibilă poate forma cel mai uşor o reprezentare a acestei treceri dincolo de limitele menţionate dacă se referă la un fapt simplu, care trebuie însă apreciat în semnificaţia lui cuprinzătoare. Este vorba despre faptul că în tot cuprinsul limbii există un singur nume care potrivit esenţei sale se deosebeşte de toate celelalte nume. Acesta este numele „eu“. Oricare alt nume poate fi atribuit de oricare om obiectului sau fiinţei corespunzătoare. „Eu“ ca denumire a unei fiinţe are un sens numai dacă această fiinţă îşi atribuie singură această desemnare. Niciodată la urechea unui om nu poate veni din afară desemnarea „eu“ ca fiind denumirea sa; numai fiinţa însăşi o poate folosi pentru sine. „Eu sunt un eu numai pentru mine; pentru oricine altcineva eu sunt un tu; şi oricine altcineva este pentru mine un tu“. Acest fapt este expresia exterioară a unui adevăr de o adâncă importanţă. Fiinţa propriu-zisă a eului este independentă de orice lucru exterior; din această cauză numele său nu poate fi dat nici unui lucru exterior. Acele confesiuni religioase care şi-au păstrat în mod conştient legătura cu vederea suprasensibilă numesc desemnarea „eu“, „numele inexprimabil al lui Dumnezeu“. Căci atunci când se foloseşte această expresie se face trimitere tocmai la ceea ce am spus mai sus. Nimic exterior nu are acces la acea parte a sufletului uman pe care o focalizăm acum. Aici se află „sfinţenia ascunsă“ a sufletului. Numai o fiinţă al cărei suflet este de acelaşi fel poate avea acces aici. „Dumnezeul, care locuieşte în om, vorbeşte atunci când sufletul se recunoaste ca eu“. Asa cum sufletul senzaţiei şi sufletul raţiunii trăiesc în lumea exterioară, tot aşa şi un al treilea mădular al sufletului se afundă în divinitate, atunci când el ajunge la această conştientizare sau percepţie de sine.

Poate lua naştere uşor o înţelegere greşită a acestor lucruri dacă s-ar considera că astfel de concepţii ar declara eul şi pe Dumnezeu ca fiind acelaşi lucru. Dar ele nu afirmă că eul ar fi Dumnezeu, ci numai că eul ar fi de aceeasi natură şi fiinţă cu divinitatea. Oare afirmă cineva că picătura de apă preluată din mare ar fi marea atunci când spune: Picătura este de aceeaşi esenţă sau substanţă cu marea? Dacă se doreste cu tot dinadinsul să se utilizeze o comparaţie, se poate spune: Ca raportul dintre picătură şi mare este şi raportul dintre eu şi divinitate. Omul poate găsi în sine ceva divin pentru că fiinţa sa primordială este preluată din divinitate. În felul acesta, omul atinge prin acest al treilea mădular sufletesc cunoaştere interioară despre sine aşa cum prin corpul astral el obţine o cunoaştere a lumii exterioare. Din această cauză ştiinţa ocultă numeşte acest al treilea mădular al sufletului şi sufletul conştienţei. Şi, în sensul ei, sufletescul este alcătuit din trei mădulare: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, aşa cum şi corporalul este alcătuit din trei mădulare, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral.

Greşeli de observare psihologică asemănătoare celor pe care le-am discutat deja privitor la aprecierea capacităţii de a-şi aminti fac dificilă şi înţelegerea corectă a etităţii „eu“. Unele aspecte despre care se crede că sunt înţelese şi că ar anula cele spuse mai sus în această privinţă sunt de fapt o confirmare a acestora. Un astfel de caz îl reprezintă observaţiile făcute de Eduard von Hartmann [3] la pagina 55 şi următoarele ale cărţii sale Compendiu al psihologiei, privitor la eu: „În primul rând conştienţa de sine este mai veche decât cuvântul eu. Pronumele personale sunt un produs relativ târziu al dezvoltării limbii şi au pentru vorbire numai valoarea unor prescurtări. Cuvântul «eu» este un înlocuitor mai scurt pentru numele propriu al vorbitorului, dar un înlocuitor de care orice vorbitor are nevoie pentru sine, indiferent de numele cu care îl desemnează ceilalţi. Constienţa de sine se poate dezvolta foarte mult la animale şi la oamenii surdo-muţi instruiţi, fără a se lega de un nume propriu. Conştientizarea numelui propriu poate înlocui complet lipsa folosirii particulei eu. Înţelegerea acestui fapt suprimă nimbul magic cu care mulţi învăluie cuvinţelul eu; acesta nu poate adăuga absolut nimic noţiunii de conştienţă de sine, ci îşi primeşte întregul conţinut numai de la aceasta“. Cu astfel de păreri putem fi perfect de acord; de asemenea, şi cu aceea că nu i se poate acorda cuvinţelului eu nici un nimb magic, care nu face decât să tulbure concepţia prudentă despre această problemă. Dar pentru esenţa unui lucru nu este hotărâtor cum se ajunge treptat la aplicarea denumirii verbale a acelui lucru. Tocmai despre aceasta este vorba, că entitatea adevărată a eului este în conştienţa de sine „mai veche decât cuvântul eu“. Şi mai este vorba şi despre aceea că omul este obligat să folosească acest cuvinţel, înzestrat cu toate caracteristicile care sunt numai ale lui, pentru ceea ce el trăieşte în mod diferit în interacţiunile sale cu lumea exterioară decât le poate trăi animalul. Pe cât de puţin se poate afla despre esenţa triunghiului prin faptul că se arată cum s-a format cuvântul „triunghi“, tot pe atât de puţin hotărâtor cu privire la entitatea eului este ceea ce putem şti despre cum, din alte utilizări verbale, s-a derulat în evoluţia limbii utilizarea eului.

Abia în sufletul conştienţei se dezvăluie adevărata natură a eului. Căci în timp ce în senzaţie şi raţiune sufletul se pierde în alte lucruri, ca suflet al conştienţei el îşi cuprinde propria sa entitate. Din această cauză, prin sufletul conştienţei eul nu poate fi perceput altfel decât printr-o anumită activitate interioară. Reprezentările obiectelor exterioare se formează aşa cum aceste obiecte vin şi pleacă; iar aceste reprezentări lucrează mai departe în raţiune prin propria lor forţă. Dacă însă eul trebuie să se perceapă pe sine, el nu se poate dărui pur şi simplu; el trebuie mai întâi să aducă la suprafaţă din adâncurile proprii entitatea sa pentru a avea o conştienţă despre aceasta. O dată cu perceperea eului, cu introspecţia, începe o activitate interioară a sa. Prin această activitate, percepţia eului în sufletul conştienţei are o cu totul altă semnificaţie pentru om decât observarea a tot ceea ce pătrunde până la el prin cele trei mădulare corporale şi prin celelalte două mădulare ale sufletului. Forţa care revelează eul în sufletul conştienţei este aceeaşi care se manifestă în tot restul lumii. Numai că ea nu se evidenţiază nemijlocit în trup şi în mădularele inferioare ale sufletului, ci se revelează treptat în efectele pe care le produce. Revelaţia cea mai joasă este cea prin corpul fizic; apoi se continuă treptat în sus la ceea ce umple sufletul raţiunii. S-ar putea spune că o dată cu urcarea fiecărei trepte cade unul din vălurile cu care este acoperit ceea ce este ascuns. În ceea ce umple sufletul raţiunii, acest ascuns apare lipsit de învelişuri în templul sufletesc cel mai interior. Cu toate acestea se prezintă aici numai ca o picătură din spiritualitatea care străbate totul. Dar omul trebuie să cuprindă această spiritualitate mai întâi aici. El trebuie s-o recunoască în sine însuşi; apoi o poate găsi şi în revelaţiile ei.

Ceea ce pătrunde ca o picătură în sufletul conştienţei, ştiinţa ocultă îl numeşte spirit. În felul acesta sufletul conştienţei este legat de spirit, care este ascunsul din toate revelaţiile. Când omul vrea să cuprindă spiritul în toate manifestările lui, el trebuie s-o facă la fel cum cuprinde eul în sufletul conştienţei. E1 trebuie să aplice această activitate care l-a condus la conştientizarea eului asupra lumii manifestate. Dar prin aceasta el se dezvoltă spre trepte superioare ale entităţii sale. El adaugă lucruri noi mădularelor trupului şi sufletului. În etapa următoare el însuşi cucereşte şi ceea ce se mai află ascuns în mădularele inferioare ale sufletului său. Acest lucru se întâmplă prin lucrarea sa, care pleacă din eu şi se răsfrânge asupra sufletului său. Cum este prins omul în această lucrare devine clar dacă facem comparaţia între un om încă dăruit exclusiv dorinţelor foarte joase şi aşa-numitei plăceri senzuale şi un idealist de mare nobleţe. Cel de al doilea devine din primul, dacă se sustrage anumitor înclinaţii joase şi se întoarce spre înclinaţii superioare. Plecând din eul său, el a acţionat asupra sufletului său prin aceasta, înnobilându-1, spiritualizându-l. Eul a devenit stăpân în cadrul vieţii sufleteşti. Aceasta poate merge atât de departe încât în suflet să nu-şi facă loc dorinţa, plăcerea fără ca eul să fie autoritatea care să le permită accesul. În felul acesta, întregul suflet devine o revelaţie a eului, aşa cum mai înainte nu fusese decât sufletul conştienţei. În fond, orice viaţă cuturală, orice strădanie spirituală a oamenilor constă dintr-o lucrare al cărei scop este această dominare a eului. Orice om care trăieşte în prezent este prins în această lucrare: fie că vrea sau nu, el poate avea sau nu o conştienţă despre acest fapt.

Prin această lucrare se urcă la trepte superioare ale entităţii umane. Omul dezvoltă prin ea noi mădulare ale entităţii sale. Ele se află ca ceva ascuns dincolo de ceea ce pentru el este revelaţie. Omul se poate face stăpân asupra acestui suflet nu numai prin lucrarea asupra sufletului său, plecând de la eul său, astfel încât sufletul să scoată ce este ascuns din ceea ce este manifestat, ci el poate şi extinde această lucrare. El poate să se extindă la corpul astral. Eul pune stăpânire pe acest corp astral prin faptul că se uneşte cu înţelepciunea ascunsă a acestuia. Acest corp astral cucerit, transformat de eu, poate fi numit sinea spirituală. (Asemănător cu ceea ce, sprijinindu-se pe înţelepciunea orientală, se numeşte Manas.) În sinea spirituală este dat un mădular superior al entităţii umane, care este prezent în aceasta ca un germene şi care, în cursul lucrării ei asupra sa apare tot mai mult.

Aşa cum omul îşi cucereşte corpul astral prin înaintarea sa spre forţele ascunse care se află dincolo de acesta, acelaşi lucru se întâmplă în cursul evoluţiei şi cu corpul eteric. Dar lucrarea asupra acestui corp eteric este mai intensă decât în cazul corpului astral datorită faptului că ceea ce este ascuns este prins în două învelişuri, în timp ce în cazul ultimului nu există decât un înveliş. Ne putem crea o noţiune despre deosebirea dintre lucrările efectuate asupra celor două corpuri dacă ne referim la anumite modificări care pot să apară în cursul dezvoltării sale. Să ne gândim mai întâi la felul cum se dezvoltă anumite calităţi sufleteşti ale omului când eul lucrează asupra sufletului, cum se pot transforma plăcerea şi poftele, bucuria şi durerea. Este suficient ca omul să se gândească la vremea copilăriei sale. Ce îl bucura atunci? Ce îi pricinuia suferinţă? Ce a mai învăţat faţă de ceea ce ştia în copilărie? Toate acestea sunt numai o expresie a felului în care eul a câştigat stăpânirea asupra corpului astral. Căci acesta este purtătorul plăcerii şi al suferinţei, al bucuriei şi al durerii. Să comparăm însă acest lucru cu cât de puţin se modifică în cursul dezvoltării anumite alte însuşiri ale omului, de exemplu, temperamentul său, caracteristicile mai profunde ale caracterului său etc. Un om care este în copilărie iute la mânie va păstra adeseori anumite aspecte ale acestei înclinaţii în dezvoltarea vieţii sale ulterioare. Acest lucru este atât de evident, încât există gânditori care consideră imposibilă modificarea fundamentală a caracterului omului. Ei admit că acesta ar fi ceva care se păstrează în tot cursul vieţii, care s-ar manifesta numai într-o privinţă sau în alta. O astfel de părere se datorează numai unei lacune în modul de a observa. Cine are un simţ al acestor lucruri îi este clar că şi caracterul şi temperamentul omului se transformă sub influenţa eului său. Oricum, această transformare este, în comparaţie cu modificarea calităţilor caracterizate mai înainte, o transformare lentă. Se poate folosi comparaţia potrivit căreia raportul dintre cele două feluri de transformări este ca înaintarea arătătorului de ore în raport cu înaintarea minutarului. Forţele care determină transformarea caracterului sau temperamentului aparţin domeniului ascuns al corpului eteric. Ele sunt de acelaşi fel cu forţele ce domină domeniul vieţii, aşadar cu forţele creştere, de nutriţie şi de reproducere. Prin expunerile aflate în cartea de faţă, aceste lucruri vor fi puse în lumina corectă. Aşadar, eul nu lucrează asupra corpului astral numai atunci când omul se dăruieşte pur şi simplu plăcerii şi suferinţei, bucuriei şi durerii, ci şi atunci când se transformă particularităţile trăsăturilor sufleteşti. Tot astfel, lucrarea se extinde asupra corpului eteric când eul îşi orientează activitatea asupra unei transformări a trăsăturilor de caracter, a temperamentelor etc. [Obs.2] În această direcţie lucrează orice om, fie că este sau nu conştient de acest lucru. Impulsurile cele mai puternice care lucrează în viaţa obişnuită asupra acestei modificări sunt cele religioase. Când eul lasă să lucreze în mod repetat asupra sa imboldurile care se revarsă din religie, acestea creează în el o forţă care acţionează până în corpul eteric, pe care-l modifică la fel cum imboldurile mai slabe ale vieţii determină modificarea corpului astral. Aceste imbolduri mai slabe ale vieţii, care ajung la om prin învăţare, reflectare, înnobilarea sentimentelor etc., sunt subordonate în multe privinţe existenţei schimbătoare; sentimentele religioase însă apasă într-un mod unitar asupra oricărei gândiri, simţiri şi voinţe. Ele aruncă parcă o lumină comună, unitară asupra întregii vieţi sufleteşti. Omul gândeşte şi simte azi una, mâine alta. Spre aceasta îl conduc diferitele împrejurări ale zilei. Cel care presimte însă ceva prin simţirea sa religioasă, de orice fel ar fi ea, ceva care rezistă tuturor schimbărilor, va raporta ceea ce simte şi gândeşte azi atât la acest sentiment fundamental cât şi la trăirile de mâine ale sufletului său. Prin aceasta, crezul religios are în viaţa sufletească ceva atoatepătrunzător; influenţele sale se intensifică în cursul timpului tot mai mult pentru că acţionează într-o necontenită repetare. Datorită acestui fapt, ele capătă puterea de a acţiona asupra corpului eteric. În mod asemănător acţionează asupra omului influenţele artei adevărate. Când, prin forma exterioară, prin culoarea şi sunetul unei opere de artă, el pătrunde cu reprezentarea şi sentimentul fundamentele spirituale ale acesteia, atunci impulsurile pe care eul le primeşte prin aceasta acţionează, în fapt, până asupra corpului eteric. Când acest gând poate fi dus până la capăt, se poate evalua importanţa imensă pe care o are arta pentru orice dezvoltare umană. Aici am indicat numai unele dintre influenţele ce furnizează eului imboldurile pentru a acţiona asupra corpului eteric. Există multe influenţe asemănătoare în viaţa omului, care însă nu sunt atât de evidente pentru privirea care observă ca cele menţionate. Dar chiar şi din acestea se vede că în om mai este ascuns şi un alt mădular pe care eul îl prelucrează tot mai mult. Putem numi acest al doilea mădular al spiritului spiritul vieţii. (Este identic cu ceea ce în cadrul înţelepciunii orientale este numit Buddhi.) Expresia „spiritul vieţii“ este potrivită pentru că în ceea ce desemnează ea acţionează aceleaşi forţe ca şi în „corpul vieţii“; numai că în aceste forţe, atunci când se manifestă drept corp al vieţii, eul uman nu este activ. Dar dacă se manifestă ca spirit al vieţii, ele sunt străbătute de activitatea eului.

Dezvoltarea intelectuală a omului, clarificarea şi înnobilarea sentimentelor şi a exteriorizărilor voliţionale sunt măsura transformării corpului său astral în sine spirituală; trăirile sale religioase şi alte experienţe se impregnează în corpul eteric şi-l transformă în spirit al vieţii. În desfăşurarea obişnuită a vieţii acest lucru are loc în mod mai mult sau mai puţin inconştient; dimpotrivă, aşa-numita iniţiere a omului constă în aceea că el este atenţionat de cunoaşterea suprasensibilă asupra mijloacelor prin care poate lua în mâini perfect conştient această lucrare în sinea spirituală şi în spiritul vieţii. Despre aceste metode va mai fi vorba în alte capitole ale acestei scrieri. Până acum am fost preocupaţi de a arăta că în om este activ, în afară de suflet şi corp, şi spiritul. Mai departe va fi menţionat şi modul în care acest spirit aparţine eternului din om în contrast cu trupul trecător.

Cu lucrarea asupra corpului astral şi asupra corpului eteric activitatea eului încă nu s-a epuizat. Aceasta se extinde şi asupra corpului fizic. O idee despre influenţa eului asupra corpului fizic putem să ne-o facern când vedem cum în anumite trăiri apare, de exemplu, o înroşire sau o paliditate a feţei. Aici eul este de fapt cel ce prilejuieşte un fenomen în corpul fizic. Când prin activitatea eului în om apar transformări cu privire la influenţa sa în corpul fizic, atunci eul este cu adevărat unit cu forţele ascunse ale acestui corp fizic, cu aceleaşi forţe care produc fenomenele fizice. Se poate spune atunci că eul lucrează prin intermediul unei astfel de activităţi asupra corpului fizic. Această expresie nu trebuie greşit înţeleasă. Nu trebuie să se ajungă la părerea că această lucrare ar fi ceva grosolan, material. Ceea ce apare grosolan, material în corpul fizic nu este decât ce se manifestă în el. Dincolo de acest lucru manifestat se află forţele ascunse ale esenţei sale. Iar acestea sunt de natură spirituală: Nu despre o lucrare asupra a ceea ce este material, aşa cum aparent este corpul fizic, trebuie vorbit aici, ci despre lucrarea spirituală asupra forţelor invizibile care permite construirea lui şi care îl lasă să se descompună din nou. Pentru viaţa obişnuită omul nu poate lăsa să ajungă la conştienţă această lucrare a eului asupra corpului fizic decât cu o claritate foarte redusă. Această claritate devine deplină abia atunci când sub influenţa cunoaşterii suprasensibile omul ia în mâinile sale în mod conştient lucrarea. Atunci însă apare clar că în om mai există un al treilea mădular spiritual. Este ceea ce poate fi numit, prin contrast cu omul fizic, omul spirit. (În înţelepciunea orientală, acest „om-spirit“ se numeşte Atma.)

Cu privire la omul-spirit poţi fi uşor indus în eroare şi prin aprecierea corpului fizic ca fiind mădularul cel mai de jos al omului, din care cauză este dificilâ acomodarea cu reprezentarea că lucrarea asupra acestui corp trebuie să ajungă la cel mai înalt mădular din entitatea umană. Dar tocmai din acest motiv, pentru că spiritul activ este ascuns în corpul fizic sub trei învelişuri, cel mai înalt fel de lucrare umană are ca scop să unească eul cu ceea ce este spiritul său ascuns.

În felul acesta pentru ştiinţa ocultă omul se prezintă ca o entitate alcătuită din mai multe mădulare. De natură fizică sunt: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Sufleteşti sunt: sufletul senzatiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. În suflet îşi răspândeşte lumina eul. Spirituale sunt: sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit. Din expunerile de mai sus reiese că sufletul senzaţiei şi corpul astral sunt strâns unite şi că alcătuiesc într-o anumită privinţă un întreg. În mod asemănător alcătuiesc un întreg sufletul conştienţei şi sinea spirituală. Căci în sufletul conştienţei se aprinde spiritul şi, plecând de la el, spiritul iradiază celelalte mădulare ale naturii umane. Ţinând seama de acestea se poate vorbi şi de următoarea articulare a omului. Corpul astral şi sufletul senzaţiei pot fi considerate împreună ca un mădular, la fel sufletul conştienţei şi sinea spirituală, iar sufletul raţiunii, pentru că participă la natura eului, pentru că într-un anume sens este deja eul, care însă nu este încă conştient de entitatea sa spirituală, poate fi desemnat pur şi simplu ca eu, şi atunci obţinem şapte constituenţi ai omului: 1. corp fizic; 2. corp eteric sau corp al vieţii; 3. corp astral; 4. eu; 5. sinea spirituală; 6. spiritul vieţii; 7. omul-spirit.

Pentru omul obişnuit cu reprezentări materialiste, această articulare a omului în sensul numărului 7 nu ar avea această „nuanţă clar magică“ pe care el i-o atribuie adeseori, dacă s-ar ţine în mod clar de sensul expunerilor de mai sus şi nu ar căuta să introducă în problemă de la început chiar acest aspect „magic“ . Despre aceste „şapte“ mădulare ale omului nu ar trebui vorbit în alt fel decât se face din punctul de vedere al unei forme superioare de observare a lumii, aşa cum se vorbeşte despre cele şapte culori ale luminii sau despre cele şapte sunete ale gamei (octava fiind considerată ca o repetare a sunetului fundamental). După cum lumina apare în şapte culori, sunetul în şapte trepte, tot astfel apare natura umană unitară în cele şapte mădulare caracterizate. Pe cât de puţin poartă în sine numărul 7 ceva „superstiţios“ în cazul sunetului şi culorii, tot pe atât de puţin se întâmplă acest lucru în cazul articulării omului. Cu un anumit prilej, în timp ce aceste lucruri au fost expuse oral, s-a spus că totuşi lucrul cu numărul 7 nu ar fi corect în cazul culorilor, deoarece dincolo de roşu şi dincolo de violet s-ar mai afla culori pe care însă omul nu le percepe. Dar şi în această privinţă comparaţia cu culorile este valabilă, căci şi dincolo de corpul fizic, pe de o parte, şi dincolo de omul-spirit, pe de altă parte, realitatea omului se continuă; numai că pentru mijloacele observaţiei spirituale aceste continuări sunt „spiritual invizibile“, aşa cum sunt invizibile pentru ochiul fizic culorile de dincolo de roşu şi de violet. Această observaţie trebuia să fie făcută pentru că poate apărea părerea că o concepţie suprasensibilă nu ar respecta precizia gândirii ştiinţei naturii; prin comparaţie cu aceasta ea ar fi diletantistă. Însă cine vede corect ce se înţelege prin cele spuse poate afla că, în realitate, aceasta nu intră nicăieri în contradicţie cu adevărata ştiinţă a naturii; nici când se iau ca demonstraţie fapte ale ştiinţei naturii, nici atunci când cu expunerile făcute aici se realizează o interpretare a legăturii directe cu cercetarea naturalistă.


OBSERVAŢII IMPORTANTE

Obs.1. Expuneri ca cele care sunt date în această carte privind facultatea amintirii pot fi foarte uşor greşit înţelese. Căci cine observă numai fenomenele exterioare nu va sesiza deosebirea dintre ceea ce se întâmplă cu animalul sau chiar cu planta atunci când apare ceva care se aseamănă cu amintirea şi ceea ce aici am caracterizat drept amintire adevărată. Desigur, când un animal execută o acţiune pentru a treia, a patra oară etc., el o va face poate în aşa fel încât procesul exterior se prezintă ca şi cum ar exista memorie (amintire) şi învăţarea legată de aceasta. Da, aşa cum o fac unii cercetători ai naturii şi acoliţii lor, chiar noţiunea de amintire sau de memorie este extinsă în aşa fel încât se spune că atunci când puiul iese din coaja oului el ciuguleşte grăunţele şi ar şti chiar să facă mişcările capului şi corpului astfel încât să-şi atingă scopul. Acest lucru el nu l-a învăţat fiind în coaja oului, ci a fost învăţat de miile de fiinţe din care descinde (aşa spune, de exemplu, Hering [2]). Fenomenul amintit poate fi desemnat ca ceva care arată ca o amintire. Dar nu se va ajunge niciodată la înţelegerea adevărată a entităţii umane dacă nu se va avea în vedere particularitatea că la om apare ca proces al adevăratei percepţii a unor trăiri anterioare în momente ulterioare, nu numai ca repercusiune a unor stări anterioare în altele ulterioare. În această carte amintirea este numită percepţie a trecutului şi nu numai simpla repetare, chiar şi modificată, a faptului trecut în lucrurile prezente. Dacă s-ar dori folosirea cuvântului amintire pentru fenomene corespunzătoare din regnurile animal şi vegetal, atunci ar trebui avut un altul pentru om. În descrierea făcută în această carte nu este vorba despre cuvânt (termen), ci despre aceea că în secolul înţelegerii entităţii umane trebuie să fie recunoscută deosebirea. Tot atât de puţin pot fi puse în legătură performanţe aparent de mare inteligenţă ale unor animale cu ceea ce numim aici amintire.

Obs.2 Nu se poate face o demarcaţie netă între transformările care au loc ca urmare a activitătii eului în corpul astral şi acelea care au loc în corpul eteric. Unele trec în celelalte. Când un om învaţă ceva şi obţine prin aceasta o anumită capacitate a judecăţii, în corpul astral a avut loc o transformare; dacă însă această judecată îi modifică starea sufletească astfel încât după învăţare el se obişnuieşte să simtă despre un lucru altfel decât simţea mai înainte, atunci există o modificare a corpului eteric. Tot ce devine astfel proprietate umană încât omul să-şi poată mereu aminti de aceasta se bazează pe o modificare a corpului eteric. Ceea ce treptat devine o comoară a memoriei are la bază faptul că lucrarea asupra corpului astral este transmisă corpului eteric.

miercuri, 18 august 2010

Magie - Omraam Mikhael Aivanhov


Pentru majoritatea oamenilor, cuvântul "magie" este un cuvânt care îngrijorează. Am văzut oameni îngroziţi când se pronunţa acest cuvânt în faţa lor. Şi totuşi, toţi fac magie, nu fac decât aceasta, numai că ei cred că în magie este obligatoriu să faci anumite ceremonii purtând veşminte bizare, bolborosind incantaţii, pronunţând formule de conjuraţie, de vrajă, şi manipulând în mijlocul vaporilor mai mult sau mai puţin rău-mirositori tot felul de obiecte heteroclite. Şi tocmai aici se înşală.

În realitate, magia nu este altceva decât o prelungire a fizicii. Fizica studiază proprietăţile materiei şi legile care o guvernează. La fel este şi cu magia, cu diferenţa că magia merge mai departe, acţionând într-un domeniu mai subtil: cel al forţelor şi materiilor psihice. Şi este bine că magia nu a fost despărţită de fizică, pentru că într-o zi, aceeaşi oameni de ştiinţă, mai obişnuiţi, mai înţelegători, vor fi obligaţi să admită această realitate pe care până acum o calificau ca fiind neştiinţifică.

Dacă doriţi să intraţi în comunicare cu entităţile celeste, să vedeţi splendoarea divină, trebuie să vă purificaţi, să vă lărgiţi conştiinţa şi să lucraţi pentru cel mai înalt ideal: fraternitatea între oameni, Împărăţia lui Dumnezeu. În acel moment, emanaţiile voastre vor deveni pure, vibraţiile voastre mai subtile, şi nu numai că spiritele luminoase vă vor lăsa să ajungeţi pâna la ele, dar vor veni să vă viziteze, fiindcă vor găsi în voi hrana lor.

Magia este toată existenţa noastră. Toate actele (adică gesturile, privirile, cuvintele), toate sentimentele şi gândurile sunt magice. Tot ceea ce omul este susceptibil să facă în cele trei planuri: fizic, astral, mental, este magie. Şi după natura bună sau rea a ceea ce face, dacă construieşte sau distruge, dacă creează armonie sau dezordine, el se manifestă ca un mag alb sau negru. Numai ignoranţa oamenilor îi împiedică de a şti unde se află şi ce fabrică.

Când văd comportamentul unor anumite persoane, ştiu deja că ele atrag o întreagă delegaţie de spirite tenebroase care vin să le solicite, pentru ca ele să intre în confreria lor. Spiritele tenebroase le spun: "Vei avea bani, vei avea un loc în societate, vei avea o putere formidabilă, vei avea toate femeile pe care le vei vrea, vino cu noi." Şi ele sunt atât de ignorante şi proaste încât le urmează.

Nu trebuie să vă închipuiţi că, dacă o persoană posedă calităţi mediumnice, poate avea acces la toate regiunile lumii invizibile; nu, ea nu va vedea decât ceea ce corespunde stării sale de conştiinţă, gândurilor, sentimentelor sale. Clarvederea este dată fiecăruia în funcţie de gradul său de evoluţie; acela care se împotmoleşte încă în regiunile inferioare ale planului astral, va întâlni numai entităţi care populează aceste regiuni şi va suferi.

...